26 decembrie 2008

Nouasprezece ani fara Eroi

Citesc, aud, imi imaginez fapte desprinse parca din povesti, despre razboaie ce zguduie si intuneca lumea cu bombele lor, soldati ce ataca patriotic, pana la baioneta, transeele inamice, din dragoste pentru tara, pentru popor, pentru familii si iubite. Citesc despre eroi, ce-si varsa sangele sub senilele tancurilor, pe strazi, pentru libertatea celor ce-au sa vina dupa ei, dar nu imi vine sa cred. Ascult si refuz sa accept asemenea sentimente, patima pentru patrie, pentru fiii ei, pentru steag. Chipurile acestor eroi imi apar sterse, batjocorite de cei ce i-au urmat, de cei ce umbla si vorbesc acum pe langa mine, pe strazi, in piete, in mall-uri. Imi e greu sa imi imaginez cum, inainte de a ma fi nascut eu in magazine nu se gasea paine, cum un zid de beton putea sa separe doua fiinte, cum un dictator isi putea gasi satisfactia in marsuri si cantece ce proslavesc Conducatorul ce-si lipseste tara de hrana. Libertatea. Cat de putin ne pasa de ea, cat de tare ne inselam. Suntem o natiune fara tel, al carui singur scop e sa traim azi, ca sa vina maine.
Mereu mi-a fost mila de martiri, pentru ca amintirea lor se pierde in cateva coroane asezate langa un monument, pentru ca zilnic calcam in picioare idealurile pentru care ei au murit, pentru ca ii votam pe cei care i-au omorat, pentru ca dragostea pentru tara e una nesabuita, plina de interese, pentru ca noi nu ne meritam eroii asa cum nici pentru ei, sacrificiul nu se merita, pentru ca si ei probabil ar fi preferat un 89' fara Revolutie daca stiau ce monstrii avea sa nasca acel sfarsit de decembrie. Ar fi preferat o Romanie care sa starneasca mila pentru nedreptate, decat una care sa zamisleasca dezgust, scandal, murdarie, ignoranta, incultura si o doza gigantica de prostie. Cand o sa fie oare tara asta asa cum au vrut-o Eroii? Nu cumva, ca sa schimbam ceva trebuie sa gasim printre noi, alti eroi, alta Revolutie, una a gandirii nu a lanturilor, o schimbare a mentalitatii, nu a partidului?

28 noiembrie 2008

Despre "Phaeton"

Intre timp am citit si "Phaeton"-ul lui Andrei Gheorghiu. N-ar fi corect sa nu mentionez si despre aceasta povestire cateva lucruri. Imi place ideea, imi place faptul ca nu are rupturi ci doar o cursivitate placuta. E usor de citit cu toate ca n-as zice ca m-a tinut neaparat in priza pe parcursul lecturii. Mi-a picat de curand in mana o carte veche, publicata in vremea Ceausestilor, "Intoarcere pe Planeta Albastra - avertisment ecologic". Cu toate ca sunt un cititor impatimit de sci-fi, recunosc ca n-am prea avut legaturi cu short-storys. Ei bine cartea respectiva tocmai asta e, o culegere pe tema ecologica, de povestiri scurte, science-fiction, autori romani si straini printre care Colin sau Lem. Am obervat tendinta unei curgeri alerte pe parcursul relatarii, cu anumite indicii ce te fac sa tresari din cand in cand pentru ca la sfarsit poanta sa-ti scoata un admirativ "Woooow ce tare!". Si ca sa fac legatura cu povestirea domnului Gheorghiu, trebuie sa spun ca, imi place din cauza ca nu apeleaza la nici un fel de "jmecherie" de genul acesta. Povestirea incepe lin, continua lin si se termina la fel. Nararea unui fapt, a unui moment, nici o poanta extraordinara, iar asta ii da un realism ce in cele din urma, la sfarsit, te face sa-ti spui: "Eh, asta chiar se poate intampla!" Felicitari autorului pentru povestire. Are foarte multa maturitate pentru un debut. Sa-mi faca placerea sa-l mai citesc. Si sa-l cititi si voi, merita! O gasiti AICI.

8 noiembrie 2008

Revista online de literatura Fantasy si Science-Fiction Nautilus - numarul 10 UPDATE

A aparut numarul din noiembrie al revistei de Fantasy si SF Nautilus pe care o puteti accesa aici Numarul cuprinde si povestirea mea, Vanatorul, pentru cei care n-au citit decat mostra ce a aparut pe blog si vor sa o citeasca in intregime. In acest numar au mai debutat doi autori, Balin Feri cu povestirea "Casa de vacanta" - povestire ce mi-a placut foarte mult si peste care recomand cu caldura sa va aruncati privirea pentru ca merita, si Andrei Gheorghiu cu "Phaeton" - povestire pe care inca nu am citit-o. Nu pot decat sa va recomand lectura placuta!

16 septembrie 2008

Vânătorul - mostră

Vreau în cele ce urmează să arăt o scurtă parte din ceea ce se vrea o nouă povestire science-fiction intitulată "Vânătorul". Pasajul este extras din debutul povestirii şi are ca temă descoperirea a ceea ce se va numi pe tot parcursul povestirii "documentul", pricina fricii, a curajului şi a şlefuirii unui mare caracter. Este povestea lui Rudgerus Alvin Tazman, devenit printr-un concurs de împrejurări neobişnuite, cel mai bogat om din univers. Numai că Vânătorul, planeta pe care acesta o detine, ascunde o calamitate care ameninta întreaga umanitate răspandită în galaxie. Aştept părerile şi sugestiile celor care aruncă o privire peste text. Toate cele bune!

Rud tresări. Puse mâna pe „Voiajele lui Abel Tasman” şi răsfoi cartea filă cu filă şi nu mică îi fu mirarea să descopere documentul pe la mijlocul cărţii, lipit pe una din pagini. Am început să râd, cel mai probabil de necaz, pentru că hartia ar fi putut la fel de uşor să îmi aparţină. Am căutat împreună în Enciclopedia Spaţială şi am rămas rămas fără cuvinte descoperind că pe orbita Meissei se învârtea Vânătorul, cea mai mare sursă de lemn din Confederaţie. Lemn sau diamant, în ochii multora între acestea două nu exista nici o diferenţă. Însă planeta aparţinea Guvernului. Am rămas dezamăgiţi pentru că documentul ar fi putut să fie de folos când venea vorba de o planetă nerevendicată. Dar ce se putea face când ea aparţine Guvernului? Un eventual proces ne-ar fi făcut să părem cel puţin la fel de ridicoli ca în vechea povestire „Omul ce a cumpărat soarele” în care după ce cumpără steaua unui întreg sistem planetar, un politician cere taxă pentru lumină şi căldură de la şase planete ce depindeau de steaua respectivă. Am decis totuşi că merită să verificăm dacă documentul e autentic aşa că am apelat la un fost coleg de-al meu. L-a verificat sub ochii noştrii, materialul nedegradabil era autentic, vechi de aproape 500 de ani.

1 septembrie 2008

SuperBlog 2008

Acest blog participa concursul PCNews SuperBlog 2008! Un concurs ce doreste sa stabileasca cel mai creativ blogger din Romania! Spune-ti-mi succes! Doar stiti cat sunt de bun...

22 august 2008

Siberia - ultima parte

Generalul Anton Hruschev era un om de statură mică, îndesat, cu o privire ageră şi neobişnuit de vioi pentru aspectul său. Caracterul său era aspru, pe măsura vorbei repezite, anume făcută parcă pentru a da ordine. Preşedintele îl sunase personal cu rugămintea să conducă “misiunea Siberia”, aceea de a-l captura viu sau mort pe Oleg Razanov. Desigur, când un puşti de şapte ani omoară de unul singur 126 de soldaţi, înarmat doar cu un cuţit, problema devine una de stat, stârneşte furtuni acolo sus. Însă cine credea că faptul acesta e ciudat ar fi trebuit să se afle acolo, în locul generalului, în faţa acestui crater uriaş, ce nu se ştia cum rămăsese necunoscut atâta vreme, sau a furnalelor uriaşe din afara lui. Iar cei care le construiseră se aflau încă acolo; furnalele lor nu încetaseră să verse fumul alb-lăptos şi urât mirositor peste valea mlăştinoasă din spate. Armata puse stăpânire pe dealuri. Zeci de tancuri împrejmuiau locul, avioanele survolau zona iar numărul soldaţilor desfăsuraţi creştea cu fiecare oră. Anton Hruschev ceru binoclul şi cercetă cu atenţie cilindrul alb, înalt ce se ridica în mijlocul craterului. După câteva minute se întoarse spre cei câţiva ofiţeri din apropiere.
-Unde-mi sunt blestematele de generatoare? Chestia aia poate pleca de acolo oricând! Trânti binoclul în braţele unui subaltern şi porni furios spre cortul de telecomunicaţii. Nu apucă să facă decât vreo zece paşi şi un soldat veni în fugă de la unul din posturile de observare fixat în apropiere.
-Domnule general, cred că trebuie să vedeţi asta! Porniră împreună spre foişorul metalic, iar soldatul fixă luneta puştii şi îl invită pe general să privească prin ea. În faţa unei stânci se vedea o fiinţă ciudată, de înălţime medie, capul era mare, cu doi ochi negri profunzi şi ovali, un corp acoperit de o piele cenusiu-vineţie, cu membre lungi şi subţiri. Fiinţa stătea nemişcată, cu spatele lipit de stâncă, apoi porni de-a lungul peretelui şi intră într-o scobitură întunecată la vreo zece, cincisprezece metri depărtare. Generalul ridică uluit privirea.
-Vreau o echipă să facă curaţenie acolo jos, se răsti în staţia portabilă. O aştept în Perimetrul A în 5 minute! Îşi privi ceasul. Echipa îşi făcu apariţia în mai puţin de trei minute, cincisprezece dintre cei mai buni soldaţi specializaţi în misiuni de asalt, stăteau aliniaţi în faţa generalului şi aşteptau înstrucţiuni.
-Acolo jos, spuse acesta tare, se ascund nişte fiinţe ciudate, abandonate pentru vreun motiv în afara turnului. Vreau să coborâţi acolo şi să omorâţi tot ce mişcă pentru a pregăti asaltul final. Puteţi pleca...
Echipa începu coborâşul şi bolovanii porniră la vale sub ghetele lor ridicând nori mici de praf. Ajunseră jos cu armele în poziţie de tragere, cu luneta la ochi şi luară cu asalt buchetul de stânci gălbui, înalte de cel mult 4-5 metri. Lumina era mai puţină jos, în penumbră, gălbuie, de parcă soarele tocmai apunea cu toate că era abia ora prânzului. Cercetară fiecare scobitură a primei stânci, fără nici un rezultat apoi porniră spre următoarea. O siluetă ţâşni din faţa lor spre una din stâncile mai depărtate şi ecoul împuşcăturilor răsună în întregul crater. Fiinţa se prăbuşi în praf apoi oasele se frânseră sub bocancii grei ai soldaţilor ce porniră o vânătoare sinistră. Urgii alergau în toate părţile, speriaţi de bubuiturile puternice, apoi se prăbuşeau împroşcând solul cu sângele negru cu luciri ciudate de roşu. Unii se ridicau din nou si porneau în goană, strigând, spre turnul alb din mijlocul craterului, dar gloanţele îi doborau înapoi la pământ înainte de a face prea mulţi paşi. Echipa ajunse la una din stâncile cele mai înalte şi descoperi o peşteră, liderul făcu un semn şi cinci soldaţi intrară să cerceteze. Zeci de perechi de ochi sclipeau în întuneric, un zumzet ciudat făcea aerul să vibreze şi soldaţii deschiseră focul spre grupul de copii urgi înmărmuriţi de frică. După ce terminară masacrul ieşiră şi alături de ceilalţi cerecetară fiecare metru pătrat până nu mai gasiră nici un urg în viaţă, apoi plecară lăsând câmpul plin de cadavrele al căror sânge îmbibase solul uscat si fierbinte.

Oleg stătea în faţa ecranului uriaş ce îi oferea panorama deşertului din interiorul craterului şi mânuia dibaci cu degetele cerând ecranului fie un zoom asupra vreunei zone ce considera că merită atenţie, fie informaţii legate de exteriorul navei şi uneori se oprea cântărind lucrurile în mintea sa. Cel mai Batrân dintre Urgi era puţin mai în spate, privind uluit lucrurile pe care Oleg şi Nava le puteau face împreună, de parcă ar fi avut una şi aceiaşi minte, Mişa urmărea şi ea tăcută mişcările copilului cu toate că nu putea înţelege nimic din ce discutau fiinţele acela cu Oleg, dintr-un colţ al sălii. Oleg apropie locul prin care în urmă cu câteva zile el şi Mişa coborâseră însoţiţi de urgul acela diform şi văzu un grup de oameni, îmbrăcaţi în negru, cu armele lor, coborând panta abruptă. Apropie imaginile cu urgii ascunşi printre stânci şi rămase nemişcat o clipă, la gândul a ceea ce urma să se întâmple. Când grupul de soldaţi se apropie de o stâncă să o cerceteze, un urg tânăr fugi şi gloanţele îl pironiră de pământ. Oleg închise ochii şi se întoarse cu spatele, îşi acoperi urechile cu mâinile mici, însă imaginile continuau să se deruleze pe ecranul mare. Mişa nu îşi putea muta privirea de pe imaginile acelea teribile, pe fundalul cărora Oleg i se părea atât de mic şi neajutorat încât începură să îi curgă lacrimi mari pe obraji, pe sub masca transparentă ce îi acoperea faţa. Doar Cel Mai Bătrân Dintre Urgi trăda o expresie de împăcare tacită, nu însă de părere de rău, sau surpriză faţă de ceea ce se întâmpla sub ochii lui. Într-adevăr, se aşteptase la asta, chiar făcuse parte din planul lui, iar acum timpul sosise. Trebuiau să decoleze, să lase în urmă planeta asta blesemată, cu oamenii, cu laboratoarele subterane, în care, în urma lor, urgii rămaşi urmau cel mai probabil, când sistemul defensiv va ceda, să fie măcelăriţi la fel precum cei imperfecţi de afară. Totuşi, sacrificiul meritase. Cea mai importantă parte a urgilor, cei care se născuseră acasă, vor fi salvaţi.
-Decolam? O emoţie puternică se citea în acest singur cuvânt. Oleg deschise ochii şi îl privi. O lucire stranie i se zări în ochi şi până ce Mişa apucă să clipească din ochi o singură dată, părăsi camera, cercetă fiecare compartiment al navei, coborî în laboratoare să vadă dacă nu cumva vreun urg rămase în urmă. Nu mică îi fu mirarea să gasească subteranul plin de urgi ce munceau liniştiţi acolo în laboratoare. Toţi erau nemişcaţi în jurul său, din cauza vitezei cu care se deplasa, iar imaginile acestea i se păreau atât de reci, de dureroase, de îndepărtate, poate tocmai din cauza a ceea ştia că urmează să se întâmple. Şi totuşi nu putea lăsa să se întâmple una ca asta. Mişa tocmai desfăcea genele, din clipitul acela scurt, şi Oleg era din nou acolo, în faţa Bătrânului.
-Nu mi-ai spus nimic de cei din laboratoare! Cum poţi face una ca asta doar pentru a-ţi salva ţie pielea?
-Ori plecăm acum, ori vom muri cu toţii, se răsti Bătrânul. Ce contează câtiva urgi sacrificaţi când ne putem întoarce cu flote întregi să îi răzbunam? Dacă vrei să rămâi aici, foarte bine! Am pe cineva care să te înlocuiască. Bătu din palme şi un urg tânăr, cu un aspect destul de şubred îşi făcu apariţia în sală. Oleg, uitând pentru o clipă că se află în corpul acela de copil avu strania impresie că se priveşte pe sine, urgul ce fusese la început şi al cărui corp îl părăsise când nava se izbise de planeta aceasta albastră.
-Am lucrat la asta încă de la început. Nu puteam să fim siguri că ai să te mai întorci aşa că am creat un urg-conducător, asemeni ţie din celulele pe care le-am recuperat din corpul tău. Am folosit energia termică din adâncul pământului pentru a susţine viaţa în mica noastră colonie, dar şi pentru experimente care acasă nu ar fi fost permise. Iată cum, ajunşi înapoi, rasa urgilor-conducători îşi va pierde puterea. De acum fiecare urg va putea să mânuiască timpul după bunul plac! Şi când mă gândesc că era cât pe ce ca acest exemplar minunat, să rămână aici, abandonat, şi odată cu el şansa mea de a conduce toţi urgii spre cucerirea galaxiei! Dacă vrei, n-ai decât să rămâi... Oleg îşi privi prietenul cu asemenea expresie de uluire pentru izbucnirea aceasta plină de ură, aceste planuri necugetate încât îi fu imposibil să îl recunoască. Ştia că în corpul acela de copil nu avea nici o şansă să fie mai rapid decât urgul ce îi oglindea forma atât de bine. Încetă pentru moment să mai fie un urg complet. În corpul acela stăteau înghesuite două entităţi; nu era cu nimic mai mult om, decât urg, nici urg mai mult decât om. Omorâse deja atât de sângeros destui dintre semenii săi, oamenii, iar ei, prea mulţi dintre urgii ce îi erau atât de dragi. Îi veni să plângă la gândul durerii şi distrugerii ce urmau să aibă loc dacă Nava aceea ar fi părăsit Pământul, totuşi, cum ar fi putut să o oprească? Să ucidă din nou? Văzuse deja destul sânge.
-Am să rămân cu ei, spuse şi o apucă de mână pe Mişa. Coborâră până la parter, şi părăsiră Castelul ce levită deasupra solului câteva momente, în urma lor, apoi dispăru când urgul-conducător şi nava deveniseră una. O linişte plăcută domnea acolo, înăuntrul craterului cu solul fierbinte de căldura adusă din adâncuri şi care făcea ca iarna de afară să nu fie simţită. Doar zumzetul surd al maşinăriilor din subteran se auzea iar cei doi porniră urcuşul greu, aproape simţind ţintele lunetiştilor în frunţile transpirate. Deasupra lumea era într-o agitaţie maximă. Soldaţii umblau de colo-colo, panicaţi, generalul, înconjurat de trupa lui specială îi ieşi palid în întâmpinare.
-Cu ei ce facem? Murmură Mişa. Oleg se întoarse spre ea şi o privi zâmbind.
-Acum eşti cu mine, nu ai de ce te teme! Oamenii nu sunt mai mult decât nişte fiare, când, uneori renunţă la raţiune. Dar acum trebuie să schimbăm lumea. O strânse mai tare de mână şi fata simţi cum ea însăşi devine Oleg, că totuşi rămâne ea şi cumva ei doi se contopesc, devin una. Plecară ţinându-se de mână şi în jurul lor totul părea că împietrise, că doar ei doi trăiesc şi toţi ceilalţi sunt nişte statui de ceară într-un straniu muzeu în aer liber, într-o Siberie rece, uitată. În urma lor gloanţele uitară să zboare din puştile grele. Abia mai tarziu, soldaţii, împreună cu generaulul lor se priviră nedumeriţi.
-Ce naiba cautăm aici? Strângeţi tot, nu avem nimic de făcut aici. Maşinăriile de război se puseră în mişcare peste câmpurile unde zăpada se topea lăsând în urmă dâre mocirloase. Primăvara sosea în Siberia.

18 august 2008

Siberia - partea a cincea

Mişa se trezi prima şi împinse laba uriaşă a tigrului ce acoperea trupul lui Oleg. Animalul se ridică în picioare, privi câteva momente spre cei doi apoi o luă la goană spre ieşire, apoi prin zăpadă. Cei doi ieşiră în gura peşterii unde era mai multă lumină şi împărţiră din puţina mâncare ce o mai aveau. Mâncară în linişte apoi porniră în susul dealului, ocolind stânca, dar zăpada viscolită le îngreuna înaintarea. După vreo două ore ajunseră în vârful dealului şi peisajul de dincolo de colină era ciudat. O gaură imensă se întindea în faţa lor, pământul arid, bolovănos era lipsit de zăpadă, şi se căsca într-un hău adânc, până la o câmpie întinsă presărată cu stânci mari. Deşi soarele nu bătea puternic pământul scotea aburi. Undeva în mijlocul craterului Mişa îi arătă lui Oleg o clădire mare, înaltă, subţire, de forma unei ţigări. În spatele lor, departe, în drepta putură vedea ceea ce în ajun le era cu neputinţă din cauza ceţii şi a întunericului iar de dimineaţă le era ascuns vederii de copacii încărcaţi de nea. Nişte coşuri mari precum cele ale uzinelor vechi ce mai demult se întindeau pe tot întinsul ţării, vărsau valuri de fum peste întreaga vale. Priviră mai atenţi câmpul încercând să-i zărească pe urmăritori şi siluetele lor se vedeau mici, departe, la baza dealului. Mişa îşi spuse că trebuie să fie cel puţin 30 de soldaţi, cu câini şi sănii electrice. Departe, deaupra dealului de pe care coborâseră cu o zi în urmă se distingeau câteva aparate de zbor, elicoptere probabil aşa că hotărără să coboare panta abruptă. O prezenţă ciudată îi opri însă din ceea ce se pregăteau să facă. În faţa lor stătea o fiinţa de statura lui Oleg, cu pielea cenuşiu închis, lucioasă şi ochii ovali, mari şi negri iar chipul îi păru cunoscut, de undeva din negura unor amintiri, poate vreun vis. Fiinţa le arătă un loc pe unde coborâşul era mai usor şi înainte de a se hotărî să o urmeze mai priviră odată în urmă. Un grup de vreo cinci soldaţi urcau pe urmele lor, la vreo treizeci-patruzeci de metri cu armele pregătite să tragă, iar elicopterele se auzeau tot mai aproape. Un răcnet cumplit îi făcu să întoarcă din nou privirea spre soldaţii din apropiere. Doi dintre ei erau întinşi pe zăpada ce se înroşise sub trupurile lor. Amurul sfârtecă într-o clipă încă un corp apoi cateva împuşcături străbătură aerul. Tigrul se dădu câţiva paşi în spate, apoi dintr-un singur salt îi doborî pe amândoi soldaţii şi umplu zăpada de sângele lor. Se clătină de câteva ori apoi se prăbuşi la rândul lui în zăpadă. Cei doi începură să coboare panta abruptă urmând creatura ciudată ce le ieşise în cale şi care îi conducea acum spre uriaşul cilindru din depărtare. De jur împrejur li se alăturară alte fiinţe ce semănau şi în acelaşi timp erau diferite de cea întâlnită pe buza prăpastiei. Aveau corpul mai înalt însă nu mai plin, pielea cenuşie era mai deschisă la culoare, membrele mai lungi si mai subţiri, fruntea mai lată, capul mai mare şi aceiaşi ochi negri mari, ovali. Oleg privi fiinţa ce îi întâmpină acolo sus, apoi pe celelalte, turnul din faţă, fata ce îl îngrijise cu atâta devotament şi îşi aminti în acea clipă cine este. Grăbi pasul spre Castel şi îi îndemnă pe toţi să se îndrepte spre el. Când ajunseră la baza lui Oleg se apropie de peretele alb, curbat, închise ochii şi îl atinse cu palma. O uşă mare se deschise, iar băiatul îi grăbi pe toţi înăuntru. Urgii se dădură înapoi tuşind când încercară să între. Îi întâmpină o fiinţă cunoscută, cu pielea de un cenuşiu deschis, curat, înalt şi cu ochii mari, mai deschişi la culoare, cu o mască de respirat transparentă peste gura mică, şi care părea din atitudinea celorlalţi să fie conducătorul tuturor. Fiinţa nu părea uimită să îi vadă, cu toate acestea o privi nedumerit pe Mişa ce stătea mută de uimire, deoparte, palidă şi tremurând din toate încheieturile.
-Ştiam că ai să te întorci, spuse Bătrânul zâmbind.
-Parcă aveam încotro, murmură Oleg strâmbându-se. Cum stăm?
-Pregătiţi de zbor, răspunse zâmbind acesta şi porni direct spre grupul de urgi diformi, ciudaţi, nereuşiţi, de afară.
-Cei mai mulţi dintre voi, spuse, după ce vor trece de uşa din spatele meu, vor muri. Aerul din interiorul Castelului e otrăvitor pentru voi aşa că mă văd nevoit să vă invit să plecaţi. Uşa mare pe care de câteva clipe încercaseră să intre începu să se închidă încet, fără zgomot, dar urgii rămaseră pe loc, parcă împietriţi, neînţelegând ce anume trebuie să facă. Se lăsă o tăcere grea. O întrerupse vocea ascuţită, stridentă de copil a lui Oleg.
-Nu îi vom lăsa aici! Şi ştii că fără mine nava acesta nu poate pleca. Chipul îi arăta acea expresie de hotărâre neclintită.
-Prea bine! Ce propui? Copilul îşi prinse tâmplele între palme şi închise ochii.
-Fiecare secundă e preţioasă, iar ei deja ne-au descoperit. E singura soluţie. Lasă-i pe toţi afară şi vino cu mine! Oleg încă tăcea. Apoi îşi ridică privirea spre prietenul său, iar chipul îi trăda o tristeţe de moarte.
-În calitate de conducător al navei şi în aceea de prieten te întreb. Unde sunt vremurile când un urg nu lăsa în urmă alţi urgi? Când mai bine muream împreună decât unul singur să moară departe, uitat?
-Parca acasă îşi mai aminteşte cineva de noi! Uite ce e, vrei sau nu să scapi din corpul acesta ridicol? Timpul trece şi ei sunt tot mai aproape de noi. Toate eforturile noatre s-au concentrat spre construirea Castelului. Din punct de vedere defensiv, suntem nimic. Oleg făcu un semn urgilor ce încă erau împietriţi în cadrul uşii mari şi ascultau discuţia, iar aceştia porniră încet, descumpăniţi spre stâncile unde locuiau. Când încăperea se goli, urgul îl privi scurt pe Oleg, apoi îi făcu un semn cu subînţeles spre Mişa.
-Ea rămâne cu noi, spuse băiatul încet şi îl urmă pe o uşă mică pe prietenul său ce îşi scoase masca şi îi oferi lui şi fetei câte una prin care puteau să respire oxigen.

14 august 2008

Siberia - partea a patra

Răsăritul trecu fără ca tânărul urg să mai vină aşa cum obişnuia lângă Castel să respire aerul curat iar Cel Mai Bătrân dintre urgi se temu ca nu cumva să-l fi pierdut. De acolo din vârful turnului putea să vadă întregul câmp sterp, plin de praf, bolovani şi stânci ce i se întindea la picioare. Printre toate acele stânci trăiau zeci de urgi, dintre cei imperfecţi. Îşi aminti cu câtă strângere de inimă luase hotărârea, atunci demult, cu toate acestea spaţiul din Castel era limitat; nu se găsea loc decât pentru cei mai buni iar acesta a fost atât de aproape! Mai trecu o dată cu privirea peste pustiu şi jos, undeva departe, de după una dintre stâncile cele mari se ivi un grup de urgi. Bătrânul nu mai văzuse niciodată atâţia urgi laolaltă iar ei continuau să apară de după peretele de piatră. Erau mulţi, poate chiar toţi, îşi spuse, şi iată-i, se îndreptau spre turn. Când grupul se apropie putu să-l distingă în fruntea lor pe tânărul acela atât de promiţător. Se bucură să vadă că reuşise să facă ceva ce nimeni înainte lui nu mai făcuse, anume să strângă în jurul său toţi urgii dinafară. Încercă să-şi dea seama ce anume îl făcuse atât de determinat şi nu-i trecu nimic prin minte. Acum grupul era deja la baza turnului şi cei mai mulţi dintre urgi aruncau cu pietre în el, cereau să apară cineva, să vorbească cu ei. Aşadar sosise ziua când cei de afară se revoltau. Dar erau prea puţini, prea slabi pentru a pune în pericol experimentele. Bătrânul hotărî să nu iasă, era sigur că după un timp în care nimeni nu va apărea vor pleca cu toţii. Totuşi îl rodea un gând. Ce le spusese urgul său aşa de important încât să îi adune pe toţi, şi încă aşa de supăraţi?

Tânărul urg ridică mâinile îndemnând mulţimea să tacă. Una din uşile mari ale Castelului se deschise încet iar trupul subţire al unui urg bătrân se ivi în spaţiul imens. Acesta se îndreptă de-a dreptul spre el, cu paşii sacadaţi şi cu faţa acoperită de o mască ciudată. Înclină uşor din cap când ajunse în faţa lor:
-De ce vii aici să ne tulburi munca? Mulţimea de urgi tăcea, atitudinea le trăda respectul cel mai profund, însă liniştea nu dură decât câteva clipe până ce începură să vocifereze.
-Cine sunt Ei?
-De ce ne murdăresc aerul?
-Moarte invadatorilor!
Bătrânul urg înlemni. Întinse mâna spre urgul cel tânăr şi şopti:
-Vino cu mine! Porniră împreună iar în urma lor uşa se închise fără zgomot. Coridoarele i se păreau mai puţin înalte dar la fel strălucitoare. Un aer proaspăt, răcoros îl înconjura inducându-i starea de bine ce îl făcea să radieze. Observă că Bătrânul îşi scoase masca când ajunseră într-o sală mare cu trei pereţi mari, albi şi cu panorama deşertului pe cel de al patru-lea iar urgul cel tânăr nu-şi putu reţine un strigăt de admiraţie. Cei doi stăteau acum faţă în faţă, atât de diferiţi, unul bătrân dar plin de viaţă, radiind sănătate, celălalt tânăr, cu trupul bolnav, sfrijit, răpus de dureri.
-Ce ai văzut acolo sus?
-Castelele cu Fum, murmură cel tânăr, şi două făpturi urmate de o a treia, una ciudată ce folosea toate cele patru membre pentru a merge.
-Ce crezi că sunt Castelele pe care le-ai văzut?
-Locul de unde vin ei, invadatorii, Cei Care Murdăresc Aerul, împreună mâinile în semn de rugă, Înţeleptule, trebuie să facem ceva, altfel cu toţii suntem pierduţi, chiar şi cei din turn. Ei trebuie să fie foarte mulţi...
Urgul cel bătrân întinse mâna şi îi făcu semn să tacă.
-Castelele de Fum nu au nici o legătură cu Ei, spuse apăsat, ele sunt ale noastre, cei de aici. Cu ajutorul lor avem aerul curat din Castel. Tânărul urg rămase nemişcat câteva clipe, cu o expresie de groază întipărită pe faţă.
-Îi otrăviţi pe proprii semeni ca să trăiţi voi bine? Ce fel de urgi sunteţi voi să fiţi în stare de aşa ceva? Întoarse spatele şi dădu să plece.
-Opreşte-te! Glasul era puternic, poruncitor, iar urgul se opri ca trăsnit după doar câţiva paşi.
-Atmosfera naturală de pe planeta aceasta e imposibil de respirat pentru noi, urgii. Eu, spuse, aş muri în câteva clipe dacă aş ieşi afară din Castel fără masca pe care ai văzut-o. Cei de afară, sunt rezultatul unui experiment. Cercetătorii noştrii au înlocuit un organ ce face ca aerul natural al planetei, bogat în oxigen, să nu le fie dăunător, dar în acelaşi timp ei nu mai pot respira atmosfera artificială pe care am creat-o în interiorul acestui Castel. Tu, însă eşti diferit. Poţi respira ambele atmosfere, cu un alt scop. Credeam că acest experiment însă a eşuat. În curând vom pleca acasă...
-Acasă? Dar aici nu e acasă? Noi... noi suntem invadatorii?
-Un accident spaţial. Din cauza aceasta suntem aici, acum, uitaţi de cei de acasă. Dar în curând vom pleca. Chiar foarte curând. Urgul cel tânăr îl privi direct în ochii mari.
-Castelul acesta trebuie atunci să fie... o navă spaţială! Urgul cel tânăr se porni să râdă cu poftă. Celălat îl privea zâmbind. În cele din urmă, testele greşiseră, urgul acesta din faţa lui era exact ceea ce trebuia să fie.
-Vei rămâne aici în turn, după ce le vei spune celor de afară să plece.

13 august 2008

Siberia - partea a treia

Iarna se apropia de sfârşit în întinsa Siberie, ici-colo pete întunecate de pământ începeau să se ivească în stratul de zăpadă. Cu toate acestea nopţile erau încă geroase, dar ziua soarele desfăta crengile dezgolite ale copacilor. Mişa si Oleg traversaseră trei sferturi din câmpia dintre cele două dealuri şi mai aveau cam cincizeci de metri până la fâşia subţire de copaci ce tăia câmpul în diagonală. Undeva în dreapta se auzea înfundat sursurul unei apei şi Mişa se temea ca nu cumva vreun pârâu neştiut de ea să le treacă pe sub picioare. O ceaţă deasă se lăsase peste întreaga vale şi cu ea, încet şi întunericul, învăluind tulpinile copacilor, lăsând impresia că poate coroanele dezgolite levitează desupra zăpezii. Un miros înţepător domnea în zonă aşa că Mişa se gândi că se află peste mlaştinile îngheţate ce eliberau gazele lor urât mirositoare odată cu căldura ce le dezamorţea. Grăbiră pasul căci urmăritorii nu puteau fi departe; de multe ori părea că li se aud paşii în neaua din urma lor. Avansul de trei zile pe care îl avuseseră la început se pierduse câte puţin în cele două săptămâni de când plecaseră şi fata îşi închipuia cu greu că vor putea scăpa de ei. Cu toate acestea trebuia să spere, să creadă şi mai ales să îşi tină promisiunea. Îşi spuse că, cel puţin nu vor mai suferi frigul cumplit până la lăsarea nopţii, cu toate că mâna lui Oleg în a ei era rece, aproape ţeapănă. Băiatul făcea faţă cu greu drumului, şi cu toată voinţa de care dădea dovadă, trupuşorul crud nu prea îl ajuta. Chiar dacă niciunul dintre ei nu ştia cu exactitate ce se află dincolo de fâşia de copaci, se îndreptau spre ea nădăjduind că vor afla un loc să se odihnească. Nici unul dintre ei nu dormise în ultimele trei zile şi cu toată teama somnul aproape îi biruise de câteva ori, iar pentru ei, în frigul acela cumplit somnul însemna moarte. Intrară în pâlcul de copaci şi parcă ceaţa se mai rispise, îl trecuseră mai repede decât sperau iar acum terenul înzăpezit începea să urce usor până la marginea pădurii ce acopera în totalitate dealul înalt din faţa lor. Undeva pe la jumătatea acelui deal un grup de stânci strica monotonia pădurii iar Mişa îl purtă pe Oleg în acea direcţie. Spera să găsească o scobitură mai adâncă în piatră, unde temperatura să fie mai ridicată şi astfel să treacă mai usor peste noapte. Aflară o peşteră chiar la baza uneia din stânci şi intară dibuind întunericul pătrunzător. Înăuntru era cald. Se aşezară şi locul nu era nici tare, nici rece, cum se aşteptau. Afară se lăsase noaptea şi începuse să ningă iar un vânt puternic viscolea neaua acoperind urmele ce le lăsară în urmă. Mişa aproape că plânse de bucurie la acest gând, şi la acela că nu mai trebuia să îndure încă o noapte afară, în frigul acela de iad. Îl trase pe Oleg aproape de ea să-l încălzească şi pentru o clipă avu nălucirea că-l îmbrăţişează pe Anatoli, pe cel pe care îl pierduse. De când Anatoli murise, Oleg era totul pentru ea, simţea că dacă îl are pe el aproape, cumva are cu ea şi o parte din iubitul ei. Lacrimile i se iviră pe gene şi suspină încet. Apoi îl simţi pe băiat cuprins de un tremur cumplit şi îl strânse mai tare şi-l sărută pe frunte cu buzele uscate, să îl liniştească. Copilul se smulse din braţele ei şi se ridică în picioare, porni spre ieşire apoi se opri câţiva paşi mai în faţă. Fata privea conturul neclar al trupului mărunt, proiectat în intrarea peşterii şi nu ştiu cum să recţioneze. Apoi, cu ochii ieşiţi din orbite, vru să strige dar zbierătul de spaimă i se opri în gât. Silueta masivă ce apăru în cadrul peşterii aproape că o făcu să leşine, de surpriză, sau mai degrabă de gândul că această întâlnire însemna sfârşitul lor, al amândurora. Marele Amur, temutul tigru siberian, le simţi prezenţa şi se opri precaut, dar nu surprins şi adulmecă aerul. Scutură mârâind zăpada ce îi acoperea spinarea şi scoase un răget cum Mişa nu mai auzise niciodată. Animalul rămase pe loc iar fata aproape îi simţea privirea ce o fixa prin întuneric. Apoi porni agale spre ea, între ei Oleg încă stătea în picioare tremurând, apoi se opri ameninţător la doar zece centimetri de băiatul care acum stătea drept şi privea direct în ochii mari, reci, de felină. Tigrul întinse gâtul puternic şi îşi arătă colţii mari apoi îşi sprijini aproape torcând capul mare în pieptul băiatului şi îl împinse uşor din calea sa apoi făcu un salt mare până lângă Mişa. Animalul se aşeză lângă ea în aşa fel încât să o încălzească cu blana lui deasă, cu trupul uriaş, cald. Oleg se apropie şi se culcă şi el lângă animal în timp ce Mişa rămase mută, mintea ei refuzând să accepte ceea ce tocmai i se întâmpla. Cu toata spaima, oboseala o învinse în cele din urmă şi adormi pe pântecul fierbinte al Amurului.

12 august 2008

Siberia - partea a doua

În jurul cilindrului alb, înalt ce semăna foarte bine cu o ţigaretă aerul era proaspăt aşa că tânărul urg respiră de câteva ori hotărât şi simţi imediat cum plămânii descompun aerul şi organele interne se înviorează. Îşi încordă muşchii slabi şi îşi întinse în lateral mâinile subţiri şi lungi acoperite de o piele vânăt-cenuşie şi şimţi cum întreg corpul se desfată sub valul acesta de aer curat. Se gândi cu ciudă la toţi acei semeni ce se zvonea că trăiesc în Castel, la aerul ce îl respirau şi îşi zise că nu era de mirare că sunt toţi sănătoşi. Îşi dorea mai mult decât oricare alt urg din cei de afară să fie primit printre cei Privilegiaţi şi nu se agăţa de asta pentru că voia cu orice preţ să trăiască, ci pentru că în mintea lui voia să găsească o modalitate prin care viaţa urgilor de afară, a tovarăşilor săi să fie mai uşoară. Ştia că urgii cei înţelepţi lucrează la asta acolo în castelul lor, departe de aerul prăfuit şi otrăvit de afară, şi mai ales era convins că avea el însuşi un rol de jucat în a duce la îndeplinire planul. După ce parcurse o oarecare distanţă tânărul urg se întoarse şi mai privi o dată castelul. Silueta se înălţa albă, înaltă şi de formă cilindrică în mijlocul pustiului. Deveni brusc conştient că prezenţele din apropiere nu erau ale unor adulţi şi învoluntar îşi aminti de propriul său Abandon. Îşi amintea doar vag coridoarele albe, înalte. Fusese condus spre iesire şi un imens pustiu i se întinse în faţă, apoi în urma sa uşa se închise lăsându-l pradă unei dureri a cărei amintire îi provocă un tremur necontrolat. De atunci se obişnuise cu aerul ce mirosea urât, cu durerea constantă ce o simţea în piept. Acei copii pe care îi simţea trebuiau să facă faţă aceleiaşi incertitudini care îl chinuise şi pe el până reuşise să se regăsească. Se apropia de grupul pe care acum putea să îl distingă printre rocile galbene din faţa lui. Erau douăzeci de inşi, aşezaţi într-un cerc făcut în jurul unui al douăzecişiunu-lea. Pe rând cel din mijloc era lovit cu pietre de ceilalţi iar tânărul putea să audă insulta. „Schilodule!” Grupul se împrăştie când prezenţa adultului se făcu simţită, însă acesta ştia că toţi acei copii se ascundeau, că erau tot acolo şi că priveau să vadă ce va face el, un adult, faţă în faţă cu acest Schilod. Făcu ceva ce nici un urg imperfect, cum erau cei de afară nu ar face niciodată. Şi o făcu pentru a îi uimi pe acei nepricepuţi de copii ce se comportau atât de nedemn cu o fiinţă ce le semăna. Luă copilul pe braţe şi plecă cu el spre locuinţa sa. Avea de gând să îl îngrijească, să îl ajute să se întremeze apoi... Apoi va vedea. Ştia că încă este urmărit dar îşi continuă drumul nestingherit cu copilul în braţe până ajunse acasă. Trupul mic tresări de câteva ori în braţele sale aşa că îl aşeză pe roca dreaptă pe care se odihnea de obicei şi îl lăsă să stea acolo pe piatră. Îl privea. Copilul trăgea avid în piept aerul murdar, iar pielea cenuşie, aproape neagră, vibra de fiecare dată când micuţul inspira. Realitatea era dură. Rând pe rând urgii mureau, iar cei care apăreau din când în când în apropierea Castelului, tot mai mulţi erau asemenea acestuia. În cele din urmă vor fi dispăruţi cu toţii, mai puţin ei, cei privilegiati, care se hrănesc cu aerul curat dinăuntrul castelului. Copilul respira sacadat sub ochii lui şi dintr-o data faţa i se lumină brusc de un gând, o idee: trebuia să afle cauza pentru care aerul era stricat şi atunci cu siguranţă va fi primit printre cei deştepţi, aleşi să trăiască pentru totdeauna în siguranţa Castelului. Apoi, cu ajutorul lor va reuşi să găsească şi o modalitate de a repara aerul, de a le oferi o şansă şi celor de afară. Avea să fie Salvatorul tuturor. Se aplecă asupra copilului să îl cerceteze cu atenţie şi realiză că membrele îi erau disproporţionate, forma sa generală era departe de cea a unui urg-tip, cu toate acestea îi semăna peste măsură de mult. Se simţea de parcă se vede pe sine, copil. Gândul că acest Schilod, şi îşi spuse că numele acesta nu era potrivit, este cheia întregii poveşti nu-i dădea pace şi mai ales îi aducea convingerea că el trebuie păstrat cu orice preţ. Îşi ascuţi simţurile dar nu simţi pe nimeni prin apropiere. Se întinse pe piatră alături de copil şi adormi. Se trezi după puţin timp, iar lângă el copilul devenise cafeniu şi tremura iar urgul se temu că îl va pierde. Cu toate acestea copilul se ridică în picioare şi se deplasă încet printre pietrele mari din apropiere. Urgul îl urmă tăcut cu toate că începuse să nu mai înţeleagă nimic. Silueta ce se deplasa în faţa lui era atât de puţin urgică încât îl vrăji. Copilul merse multă vreme, până departe, unde câmpia plină de bolovani se termina şi începea un urcuş dificil. În spatele lor, în depărtare Castelul se vedea la orizont, alb, subţire, delicat. Tânărul nu avea nici cea mai mică idee încotro se îndreaptă cu toate acestea continuă să se caţere alături de copil, pe care braţele mai scurte nu îl ajutau şi de aceea de multe ori trebuia să se oprească, să îl aştepte, apoi să înceapă să escaladeze din nou împreună. Panorama ce îi întâmpină acolo sus, de cealaltă parte a urcuşului îi întări convingerea că e singurul urg ce ajunsese vreodată acolo, că e singurul care aflase de unde vine aerul stricat. Lumea ce se întindea în faţa lui era de un alb calm, din loc în loc pete de un ocru murdar şi ici colo pâlcuri de copaci ce porneau în josul pantei până la câmpul mare de jos. Schilodul stătea în faţa lui, cu mâna îndreptată spre rotocoalele de fum murdar ce se înălţau departe din coşuri gigantice, negre, ce semănau, cu excepţia culorii şi a mărimii cu turnul alb care acum abia se mai vedea în groapa mare din spatele lor. Acolo sus aerul era atât de rece, aproape insuportabil şi, cu toate că ar fi vrut să se apropie de Marile Castele ştia că ar fi murit înainte să ajungă acolo. Aflase ceea ce-i va determina pe Privilegiaţi să-l primească printre ei. Aproape simţise aerul proaspăt din interiorul Castelului inundându-i nările, aşa că se întoarse să-l cheme pe Schilod. Acesta nu era nicăieri. Îl cuprinse spaima. Acum câteva momente trupul lui slab, deformat era chiar acolo lângă el iar acum dispăruse cu totul. Scrută câmpia ce se întindea în faţa lui, sub panta lină ce-i pornea de la picioare şi avu impresia că desluşeşte nişte siluete. Vietăţile semănau întrucâtva cu un Schilod însă erau mult mai masive, cu mişcări mai agresive şi, fapt ce-l încurcă, păreau să poarte ceva peste piele. Apoi simţi că fiinţele acelea erau urmărite de departe de o alta, mult mai ciudată, ce se deplasa cu toate cele patru membre şi care avea corpul acoperit în totalitate de păr. Ei urcau spre el aşa că urgul se trezi alergând la vale odată cu bolovanii mari ce se prăvăleau sub picioarele lui fragile. Nu ştiu cum se întâmplase, dar se trezi deodată în peştera sa şi trebui să se gândească dacă trăise cu adevărat toate aceste întâmplări sau pur si simplu suferea. Se aşeză pe roca caldă, aspră unde fusese adineaori alături de copilul acela urg, sau ce o fi fost, sau daca o fi fost şi închise ochii să se gândească. Încercă să pună cap la cap tot ce aflase iar concluzia îl făcu să încremenească de spaimă. Fiinţele acelea pe care le văzuse erau cu siguranţă cele care murdăreau aerul, erau ucigaşi ai semenilor săi, iresponsabili, vinovaţi. O ură sfâşietoare îşi făcu loc în el. Cine erau Ei? De unde veniseră, şi mai ales, de ce le stricau aerul? Adormi fără să ştie cu exactitate ce va face în ziua următoare dar cu un lucru cert în minte: descoperise cine murdărea aerul.

11 august 2008

Siberia - partea întâi

Deşi primăvara trebuia să sosească demult, deja de trei nopţi pământul era îngheţat sub stratul subţire de nea iar frigul părea că nu doreşte să părăsească pentru încă mult timp valea. Oraşul, înconjurat de satele răsfirate de prin apropiere, se întindea amorţit la poalele celor trei coline mici ce îl împrejmuiau. Mai erau cam două ceasuri, poate ceva mai mult înainte de a se înnopta, iar Oleg traversa câmpul alb dinspre marginea estică a aşezării, trăgând zdravăn sania mare, cu pod de scândură, spre panta abruptă din vârful căreia copiii cei mari îşi dădeau drumul cu săniile lor. Era în stare să controleze sania, şi trebuia în primul rând să-şi demonstreze asta lui însuşi. Cei mari vor vedea că el nu e doar un pici neputincios mai ales că, de câteva zile, împlinise şapte ani. Se poticnea la fiecare pas căci picioarele i se afundau în neaua viscolită, dar strângea din dinţi trăgând cu greutate sania de trei ori mai mare decât el. După patruzeci de minute privea oraşul din vârf. “Acum au să ştie toţi!” îşi spuse, şi prinse capătul din spate al saniei cu mâinile lui mici, o împinse cu putere la vale, apoi se trânti cu burta pe scândurile reci, îngheţate. Sania porni nebuneşte la vale.

Ruinele anticei mănăstiri din mijlocul satului nu mai interesau de mult pe nimeni. De când cu războiul toate se stricaseră pe lume, vremea, lucrurile şi mai ales oamenii. Însă Mişa găsi o întrebuinţare acestui loc sacru, una banală, totuşi o întrebuinţare: locul unde ea şi Anatoli se întâlneau în secret. Anatoli era fratele lui Oleg, puştiul minune, cel mai mare dintre cei doi fraţi orfani ce locuiau câteva case mai departe de ea. Lumina asfinţitului pătrundea în odăile părăsite, înadins parcă să amintească că locul, deşi părăsit era sfânt. Cu tot frigul cumplit, razele dezmierdau obrazul fetei, care din pricina apropiatei întâlniri se îmbujorase. Însă Mişa era tristă căci amintirea războiului, foamea şi teroarea pe care le trăise cu doar zece ani în urmă îi reveniseră odată cu apariţia soldaţilor ruşi în oraşul lor, în dimineaţa acelei zile. Se temea mai tare decât orice pe lume de război. Gândurile acestea îi împietriseră o expresie de groază pe faţă, şi tresări speriată când auzi zgomot la uşa încăperii. Se grăbi să deschidă chicotind.
-Ţi-am spus să nu te mai furişezi, Anato...
În faţa uşii nu era Anatoli, ci un soldat tânăr, nu foarte înalt, cu părul blond ce ţinea o sticlă de votcă în mână. Mişa se trase înapoi speriată, spre fereastră. Bărbatul făcu un salt, o prinse de braţ şi o trânti la podea. Fata ţipă, dar soldatul se repezi şi o prinse cu mâna de gură, iar cu cealaltă scoase o eşarfă murdară pe care o folosi drept căluş. Îşi desfăcu tacticos şireturile de la bocanci în timp ce fata albise cumplit, ghemuită la mai puţin de jumătate de metru de el. Îi legă mâinile la spate apoi picioarele şi se aşeză pe o cutie de lemn plină de praf în faţa ei.
-Ştii ce am să-ţi fac fetiţo?
Mişa nu ştia. Din clipă în clipă Anatoli avea să apară, o va salva şi nu va mai lăsa să i se întâmple nimic rău. Sticla era pe trei sferturi goală, dar soldatul trăgea zdravăn din ea aşa că în curând avea să se termine. Încetă să-l mai privească, îşi ţintui privirea în pământ suspinând încet din când în când. Trecu un timp, îi era imposibil să aprecieze cât, până auzi un horcăit urât şi îşi ridică privirea. Cu faţa sprijinită în mâna rezemată de genunchi, soldatul adormise.

Anatoli urmă fără chef urmele de sanie lăsate în zăpadă de fratele lui mai mic în timp ce privirea îi cerceta cu atenţie culmea din faţă. Se temea ca nu cumva Oleg să-şi fi dat drumul de cealaltă parte a dealului unde panta era mult mai abruptă şi unde cu siguranţa s-ar fi rănit. Privi în dreapta apoi în stânga sa şi i se păru că vede urmele pe care sania le lăsase în coborîre. Porni spre ele în grabă. Poate că Mişa se va supăra dacă trebuia să-l aştepte prea mult, mai ales că întârziase deja. O luă la fugă prin omăt, la vale, pe urmele proaspete de sanie din zăpadă. Urmele coborau spre câmpul întins dincolo de care, la vreo jumătate de kilometru începeau întâi răzleţ, apoi din ce în ce mai aglomerat, casele mici, sărace, din cărămidă netencuită ce compuneau mica aşezare. Anatoli urmări liniile paralele până ce acestea se încurcau într-un joc fără soluţie cu alte sute de urme similare, în capatul estic al străzii ce împărţea orăşelul în două cartiere. Convins ca Oleg reuşise să ajungă acasă fără a se răni Anatoli o porni în fugă spre ruine şi ajunse la poalele movilei pe care era înălţată mănăstirea tocmai când soarele portocaliu se ascunse complet după munţii uriaşi şi îngheţaţi din depărtare. Păşi grăbit în interiorul curţii şi urcă scările apoi porni pe holul de-a lungul căruia, pe partea dreaptă se înşiruiau 12 uşi. Un gând ciudat îi trecu prin minte: cu puţine reparaţii locul acela ar fi fost ideal pentru locuit, asta bineînteles dacă lumea ar fi reuşit să treacă peste superstiţia care a făcut ca nici măcar uşile de lemn să nu fie rupte şi folosite pentru foc. Puţin probabil. La fel de ciudat cum îi venise, gândul trecu şi Anatoli împinse uşor uşa cunoscută, dincolo de care aştepta, spera el, Mişa. Camera era goală. Goală de orice prezenţă umană căci fel de fel de obiecte părăsite erau împrăştiate prin încăpere şi cu puţine excepţii, toate erau aşa cum le ştia. O sticlă de băutură ce mai avea vreo două degete de alcool în ea se afla pe o cutie mare plină de praf pe care se vedeau urme clare că şezuse cineva de curând. Anatoli se întoarse pe hol şi se repezi pe rând în fiecare încăpere. Cu toate acestea de fiecare dată, dincolo de uşi îl întâmpinau aceleaşi camere goale, reci, şi o spaimă neînţeleasă puse stăpânire pe băiat. Coborî în curte şi continuă să fugă căutând printre zidurile dărâmate urme în zăpadă.
Mişa auzi îngrozită sunete de paşi în apropiere si lacrimile îi porniră necontrolat pe faţa învineţită de frig. Sări în picioare şi o luă la fugă printre ruinele zidului exterior ce înconjura mănăstirea. Din cauza lacrimilor privirea îi era neclară, iar din cauza spaimei fuga de-a dreptul ridicolă. Alerga fără să ştie exact unde fuge şi de ce, dar ştia că trebuie să fugă cu orice preţ. Dădu colţul spre poarta mănăstirii şi ţipă scurt când două braţe puternice o prinseră. Apoi leşină de spaimă. După un timp, pe care îi era imposibil să îl determine, îşi recăpătă cunoştinţa, deschise ochii şi văzu faţa lui Anatoli deasupra ei.
-Mi-e frig, şopti încet, iar băiatul o trase mai aproape de el, cuprinzând-o cu braţele.
-Îmi pare rău! Aşa de rău...
Îi şterse lacrimile şi o sărută de câteva ori scurt, pe buzele îngheţate apoi o ajută să se ridice în picioare şi porni lăsând-o să se sprijinească pe braţul lui puternic, spre casă, câteva străzi mai departe, lângă Piaţa Roşie. Mişa îşi recăpătă încet puterile şi încercă să răspundă cât mai limpede întrebărilor pe care Anatoli i le punea. Îi povesti incoerent despre soldat, cum adormise cu sticla lângă el, cum ea se dezlegase şi încercase să fugă, iar blondul o urmărise. Băiatul o asculta cu privirea în pământ iar în răstimp suspina încet după care scăpa acel „îmi pare rău” plin de auto-învinovăţire. Ajunseră în Piaţă, iar aceasta era înţesată de camioane de armată şi soldaţi, ceea ce făcu să li se taie răsuflarea. Mai aveau doar 10 metri de parcus şi doar două camioane, unul în stânga, celălalt în dreapta, în faţa lor. În spatele camionului din stânga se afla un grup de vreo 5 soldaţi ce strigau şi cântau în gura mare. În mijlocul lor Mişa îl zări pe blondul care o legase şi tresări. Anatoli o privi cu o expresie îndurerată pe chip.
-Uite-l şi pe blondul nostru... Fugi acasă! Presimţind ce avea să facă, fata se agăţă de braţului lui, iar el o privi lipsit de orice expresie.
-Va fi bine. Vom pleca împreună să studiem la Sankt şi nu vom mai şti nimic din toate acestea. O împinse spre strada pe care trebuia să apuce acasă, iar fata o luă la fugă. Anatoli scoase cuţitul cu prăsele de culoarea argintului, pe care îl purta mereu cu el şi se repezi spre grupul de soldaţi iar înainte ca vreunul să apuce să înţeleagă ce se întâmplă, înfipse lama în inima blondului. Apucă să facă doar câţiva paşi spre strada înzăpezită şi simţi o arsură cumplită în umăr. Se întoarse şi mai lovi o dată, în gâtul urmăritorului. Sângele îi şiroia pe spate, cu toate acestea continuă să meargă lăsând dâre roşii în moină, în urma lui. 15 soldaţi porniră în fugă după el iar de pe cealaltă parte apăru Oleg ce alerga îngrozit, cu lacrimi în ochi, spre fratele său mai mare. Acum cei doi fraţi se aflau faţă în faţă. Anatoli zâmbi. Oleg apucă cuţitul din mâna însângerată a fratelui său şi ochii lui de copil căpătară o lucire stranie. Tâşni spre grupul din faţa sa şi în mai puţin de o secundă zăceau toţi 15 în mijlocul drumului, după 5 secunde întreaga piaţă se umplu de cadavrele soldaţiilor ce mişunară întreaga zi prin zonă. Apoi copilul leşină. Era prea mult pentru corpul lui crud.
Anatoli apucă să ajungă până la poarta iubitei sale apoi se prăbuşi la pământ gemând. Mişa îl apucă în braţe plângând isteric.
-Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia... Nu...
-Promite-mi, şopti, promite-mi că vei avea grijă de Oleg... Ei... ei vor veni după el... Apoi se stinse. O ninsoare de poveste începu să cadă peste oraş, acoperindu-l, amorţindu-l.

22 iulie 2008

Filosofie, ştiinţă şi ficţiune

Am avut de vreo două-trei ori neplăcerea să fiu acuzat că vorbesc despre literatura science-fiction fără ca măcar să am habar despre ce vorbesc. Pasiunea mea pentru gen e veche, aproape de o vârsta cu aceea pentru citit, şi trebuie să spun că mai găsesc cu greu vreun roman sci-fi sau fantasy în biblioteca din Alba Iulia care să nu-mi fi trecut pe sub privire. Înadins am evitat o vreme să citesc “miezul” literaturii science-fiction mondiale, şi pe titanii ei (Isaac Asimov, Frank Herbert sau Philip Jose Farmer) cu Seriile Dune, cele ale Fundaţiei sau geniala Lumea Fluviului, pe care mai apoi, familiarizat cu genul le-am savurat cu o placere pe care n-as avea cum să o exprim. Dar iată-mă acum în faţa unei provocări: să las în urmă tot ce am citit şi să ofer altora ceva să citeascaă, ceva ce nu a oferit nici colosalul Jules Vernes, nici A.C. Doyle cu a sa minunata O Lume Dispărută. Idei ce nu le-am văzut nici în Star Wars şi nici în Star Trek. În concluzie să fiu original. Dar cum să fac asta când mă lovesc de genialitatea lui Asimov la fiecare idee ce vreau să o dezvolt?
În sens general science-fiction se referă la impactul ştiinţei, a tehnologiei asupra umanităţii, a societăţii, sau mai de grabă a ceea ce ar trebui să fie aceasta de fapt. Am fost cândva un mare amator de filosofie şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că majoritatea romanelor, povestirilor din genul sci-fi nu se limitează doar la acea ştiinţa pe care o ştiu cei mulţi, şi aici mă refer la savanţi, laboratoare, experimente, etc. Adevărata înţelegere a termenului science-fiction-ului se face atunci când se întelege semificaţia corectă a cuvântului ştiinţă: ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. Din acest motiv, pentru mine cel puţin literatura sci-fi şi filosofia sunt înrudite măcar datorită disecării aceluiaşi singur cuvânt: cunoaştere. Însă în timp ce filosofia explică, cercetează partea vizibilă, filtrează faptul cunoaşterii prin prisma realităţii, existenţei lui, literatura ficţională speculează pe baza ei, inventează, deschide orizonturi, chiar dacă de multe ori nu foarte verosimile. Sci-fi-ul îşi adjudecă deci, parţial, aceleaşi merite cu filosofia: eliberează spiritul şi mintea, împrospătează şi purifică raţiunea. Am iubit literatura din genul menţionat tocmai datorită diversităţii, am găsit de multe ori filosofie, religie, sociologie, matematică, artă, umor, dragoste, război, portret, între coperţile unei singure cărţi. Orice autor de sci-fi merită respectat, dacă nu pentru munca sa, cel puţin pentru cunoaşterea diversă despre toate faptele pe care le scrie.
În altă ordine de idei salut apariţia pe piaţă a numărului 10 a revistei Sci-Fi Magazin pe care o găsiţi la majoritatea chioşcurilor de ziare, apoi nu mă feresc să vă fac o recomandare: Isaac Asimov – Zeii Înşişi, carte căreia în următoarele zile îi voi dedica o scurtă cronică. Lectură plăcută!

15 mai 2008

Popas în drumul spre fericire

Poate o imagine să te deprime şi în acelaşi timp să ţi se pară... frumoasă? De ce nu? Pentru că şi tristeţea devine una din calitaţiile care ne fac mai oameni, ea naşte artă prin noi, sădeşte imboldul spre meditare, spre introspecţie şi în cele din urmă ne face mai buni. Există un loc în fiecare din noi , un turn unde ne acundem, de unde observăm lumea cenuşie din jur şi veghem la propria noastră siguranţă. Dacă tristeţea e acel loc, nu ştiu. Un lucru îmi e cert: drumul spre fericire, trece pe aici.

17 aprilie 2008

Cămaşa de forţă - Triadele II

Partea a doua – Pânda

Se spune că prima misiune e întotdeauna şi cea mai greu de îndeplinit, că apoi lucrurile se simplifică, totul se transformă în automatism. Ei bine, greu e un cuvânt pe care nu-l cunosc, iar automatism sună cu atât mai ciudat. Totuşi, mi-ar fi cu neputinţă să afirm că ucid cu plăcere, din pasiune, cu toate că întreaga mea fiinţă ia parte la fiecare acţiune ce o fac, fiecare plan pe care îl pun în aplicare. Prima mea misiune însă m-a învăţat un lucru cu atât mai esenţial cu cât îmi era de neînchipuit până acum. Sunt în totală dependenţă faţă de Agenţie. Fără informaţiile lor mi-ar fi cu neputinţă să păstrez ordinea în mine înusmi, fără banii lor, fără armele pe care le primesc, nu aş fi cu nimic mai puţin mizerabil decât oamenii care mă înconjoară. Şi e un paradox cu atât mai greu de înţeles căci prin viciile lor, prin răul acesta adânc înrădăcinat în oameni, trăiesc eu, şi sunt convins, e un joc ce poate continua la infinit, sau până ce vor fi morţi cu toţii… Îmi vine greu a crede că într-o bună zi nici un om nu va dori să îl ştie pe altul mort.

Am privit harta de mii de ori încercând să găsesc o soluţie şi totuşi mă îndrept spre restaurantul lui Lee Hong fără nici un plan sigur în minte. Lotuşii Albaştrii au trimis un ambasador pentru a explica situaţia, pentru a se dezvinovăţii pentru crima din urmă cu două zile. Întâlnirea are loc în 10 minute, străzile sunt împânzite de gărzi şi mai rău, de civili. În timpul unei misiuni, civilii reprezintă întotdeauna o problemă pentru că moartea unui civil aduce întotdeauna numai necazuri. Misiunea mea e să elimin ambasadorul şi toţi membrii triadei Lotusul Albastru care îl însoţesc dar misiunea e cu atât mai dificilă cu cât decopăr că o parte din membrii Lotusului securizează ieşirea din cartier. Cumva trebuie să îi aduc pe toţi laolaltă pentru că poate sunt un asasin perfect, dar nu pot fi în două locuri în acelaşi timp. Găsesc o ascunzătoare între clădirile înalte de unde pot supraveghea întrarea în restaurant şi aştept, timp în care planul cel mai simplu prinde contur în mintea mea. În scurtă vreme, acelaşi tip de maşină luxoasă, sfidătoare, opreşte în faţa restaurantului. Mi-ar fi plăcut cumva să mă aflu pe acoperişul vreunei clădiri, cu luneta fixată în fruntea acestui om. Mi-ar fi fost suficientă o jumătate de minut să pun la pământ 4-5 oameni apoi să dispar fără ca cineva să ştie măcar că am fost acolo. Totuşi lucrurile vor decurge la fel de simplu pentru că îmi pun speranţa în acest singur plan. Şoferul. El e cheia întregului meu plan. Îi pândesc fiecare mişcare şi o învăţ. În cele din urmă porneşte grăbit spre canalul din spatele blocurilor, căutând un loc ferit unde să se uşureze. Mă târăsc uşor din ascunzătoare şi redevin un trecător obişnuit. Câţiva civili se află în trecere prin zonă, deci va trebui să aştept până ce pleacă, apoi să acţionez rapid. Mă îndrept spre el uşor, fără a scoate măcar un sunet şi îi petrec cablul de fibră în jurul gâtului, îl trag înapoi spre canal, îi scot în grabă îmbrăcămintea apoi îl las să cadă inert în canalul ce miroase îngrozitor. Îmi scutur noile haine de praf şi mă îndrept spre limuzina supravegheată de departe de câţiva membrii suspicioşi ai triadei Dragonii Roşii. După reacţia lor îmi dau seama că reuşesc să imit perfect mersul şi intru în maşină fără ca paznicii să îmi dea nici cea mai mică atenţie. Durează doar o clipă să pun în aplicare ceea ce am făcut de mii de ori în imaginaţie, apoi părăsesc maşina şi mă mai învârt pe lângă ea fără interes. Apoi mă întorc în ascunzătoare, îmi schimb hainele şi aştept din nou. Durează mult până să observ mişcare la uşa restaurantului, apoi ambasadorul părăseşte clădirea şi se îndreaptă spre maşină, însoţit de două gărzi de corp. Un timp observ puţină agitaţie apoi după vreo 5 minute în care şoferul e de negăsit unul dintre gardieni inspectează maşina apoi îl invită înăuntru pe negociator şi se urcă la volan. Limuzina se pune uşor în mişcare spre ceilalţi membrii ai Triadei. Din locul de unde mă aflu văd când maşina se opreşte şi toţi se grăbesc să intre în ea. Portierele se închid. Aştept. Un civil stă prea aproape de maşina care se pune din nou în mişcare. Închid ochii şi apăs pe butonul ce declanşează bomba montată în bordul limuzinei. O bubuitură puternică zguduie întreg cartierul. Eu mă îndrep spre propria maşină lipsit de expresie, de satisfacţie, de interes. Sunt încă în viaţă, misiunea e îndeplinită. Calea către ţinta mea principală e de acum liberă.


11 aprilie 2008

Cămaşa de forţă - Triadele

Partea întâi – Templul lui Budha
A trecut un an de când credeam că sunt liber şi de atunci am aflat cine sunt cu adevărat. Am avut în faţă oameni în care am crezut şi care m-au abandonat, speranţe pe care oraşul acela mi le-a năruit, acela si toate celelalte în care am încercat să mă regăsesc. Am crezut că fiind printre oameni voi învăţa să trăiesc precum ei. Dar nu vreau o astfel de viaţă, plină de mizerie, nesiguranţă, sperând doar ca ziua de mâine să fie mai blândă decât cea de azi. Oamenii nu ştiu să trăiască şi totuşi, pe unii dintre ei îi voi învăţa să moară. Pentru asta exist. Să ucid, să fiu fără milă, fără sentimente, trăiesc ca să fiu asasinul perfect. Ei mi-au arătat calea, iar eu o voi urma prin întreaga lume, în tăcere şi nimeni nu va ştii cine sunt.

Un oraş interesant, plin de mistere, râs şi senzaţii. Acesta este Hong Kong? Pentru mine nu e decât locul în care începe totul. Odată cu soarele mă trezesc şi parcă nu sunt eu. Deschid geamul camerei şi aerul murdar îmi ajunge în plămâni. Ledurile laptop-ului pâlpâie în întuneric. Downloadez hărţile, şi restul informaţiilor pe care Agenţia mi le trimite apoi mental pun planul în aplicare. Ar trebui să fie o treabă uşoară, parte din ceva mai amplu şi de aceea trebuie aplicat perfect. Perfecţiunea, îmi spun ei, e specialitatea mea. Ţinta principală a misiunii va fi Lee Hong, şeful triadei Dragonii Roşii, proprietarul mai multor restaurante în Hong Kong. Un nemernic. Obligă femei să se prostitueze, face trafic cu obiecte de artă, ucide fără milă pe oricine încercă să îi stea în cale. Se spune că sunt mulţi printre duşmanii lui care şi-ar vinde chiar sufletele ca să îl vadă mort. Asta îl face să se simtă inconfortabil, aşa că în dimineaţa aceasta va căuta să obţină bunăvoinţa unei alte triade, Lotusul Albastru; o alianţa care se pare va face ca Lee Hong să controleze întregul oraş. Toate acestea le am în minte în timp ce umblu pe străzile pustii, pe teritoriul Lotusului Albastru. Întâlnirea are loc la răsăritul soarelui, la un vechi templu a lui Budha. Ajung devreme, locul este pustiu, trecători răzleţi mă privesc fără interes, un alt om, simplu dar care poartă moartea într-o valiză. Rememorez harta pe care am primit-o şi o compar cu locul real. Asta îmi confirmă că locul pe care l-am ales e cel cu cea mai bună vedere spre curtea templului. Iau liftul spre acoperişul clădirii, deschid valiza, montez luneta şi aştept. E linişte. Peste câteva clipe locul acesta se va umple de oameni înarmaţi. Cântăresc în minte totul şi realizez că s-ar putea să apară şi un elicopter. În scurt timp, gândul acesta se transformă în convingere. Va trebui să fac totul rapid şi curat... O maşină luxoasă, cumpărată cu sângele şi sudoarea unor oameni nevinovaţi, opreşte în faţa uneia din cele patru intrări ale temlului. Lotusul Albastru. Privesc prin lunetă şi zona se împânzeşte cu gărzi. Pentru o clipă mă îndoiesc. Ce s-ar întâmpla dacă dau greş? Soseşte şi negociatorul Dragonilor, pe cealaltă parte a templului. Îl petrec cu ţinta pe cap până în mijlocul curţii, lângă o statuie mare din piatră unde aşteaptă celălalt negociator. Respir greu. Mâinile ar trebui să îmi tremure dar ştiu că nu îmi pot permite aşa ceva. Ţintesc în mijlocul frunţii. Glonţul şuieră prin aer apoi loveşte... Înainte ca trupul să fi atins deja pământul, luneta e în valiză, iar eu în lift. Elicopterul trece pe deasupra. Prea târziu. Păşesc încet pe trotuar iar în jurul meu oameni înarmaţi aleargă în toate părţile, prea preocupaţi să mă vadă iar în ochii lor văd frica. Trec nepăsător pe lângă blocurile murdare, în urma mea un om mort zace lângă statuia lui Budha, un supus nevrednic, la picioarele zeului său. Totul abia acum începe...


9 aprilie 2008

Cămaşa de forţă - Prolog

Cu fiecare secundă devin tot mai conştient că exist. Aerul îmi inundă plămânii, sângele zvâcneşte prin vene, în tot corpul. Îl simt. Trăiesc. Dar cine sunt? Pleoapele îmi sunt atât de grele încât nu pot deschide ochii. Cine sunt? Întrebarea se confundă cu vocea ce-o aud din toate părţile. Vocea... În sfârşit văd... Lumina e dureroasă, apoi devine plăcută. Vocea se aude din nou. „Trezeşte-te prietene, trezeşte-te!" Cătuşele reci se deschid. Mă ridic. Camera îmi e cunoscută. Simt că am făcut asta de prea multe ori. Mecanic îmbrac hainele de lângă uşă şi ies. Vocea mă urmăreşte, atât de limpede, atât de clar de parcă îmi şopteşte lângă ureche. „Te voi învăţa lucruri care îţi vor fi de mare folos. Foloseşte-te de ele ca să trăieşti!” Frustrat părăsesc şi această cameră. Prea multe uşi de metal. De data aceasta camera e mai mare dar murdară. Vocea îmi spune ce să fac. Mă irită. Toate astea le ştiu deja. Urc o scară, trec printr-un şanţ adânc, altă scară, din nou usă de metal. Un lift. Cobor. Un hol, altă încăpere. În mijlocul ei o siluetă. Nu... Nu e om. Marioneta de antrenament... Privesc în jur după o armă. Da... Pe masă un cablu din fibră şi câteva cuţite. Aleg cablul. Vocea mă laudă. Manevrez marioneta cu cablul subţire de câteva ori, până la pământ. Plec nesatisfăcut. Oameni... Deasupra freamătă oraşul... Am ajuns în camera cu pistoale. Trec mai departe. Arme de asalt. Aici îmi amintesc că trebuie să fiu atent. Străzi. Ciudat. Ţinte peste tot. Albastru pentru oameni buni, roşu pentru oameni răi. Ştiu. Nu trebuie să ucid. Nu mereu. Orăşelul de carton mă plictiseşte. Plec. Lift din nou. Urc sau cobor, nu-mi pot da seama. Hol. Trec pe lângă câteva arme mari. În faţă sniper-gun-u. Da! Arma aceasta ]mi place. Aproape se află un om. Îl simt. Păşesc uşor spre ieşire. Îl zăresc, cu spatele la mine; mă înfior; omul e îmbrăcat în albastru şi totuşi... Totuşi trebuie să moară. Dacă el trăieşte... Ei bine trebuie să o spun. Data trecută m-am temut şi am murit. Iar el trăieşte. Ridic puşca cu lunetă şi ţintesc. Paznicul e... mort. Mă furişez, îi îmbrac hainele. Afară aşteaptă oraşul. Între mine şi el încă un paznic. Dacă încearcă să mă oprească... Vor fi doi. Îmi deschide uşa cu gratii şi nepăsător se întoarce la locul lui. Urc scările: spre oraş, spre libertate. Liber...

6 aprilie 2008

Răsăritul în Cluj-Napoca

La începutul primăverii soarele răsare pe la şase jumătate aşa că dacă vrei să fi acolo, trebuie să te trezeşti devreme. Traversezi oraşul pentru o scurtă drumeţie pe drumul amenajat ca să ajungi pe cetăţuie, la cruce. De sus se vede mai bine. Afara e deja lumină şi cum oricum ai ajuns mai devreme, te aşezi pe bancă şi aştepţi. Departe undeva or să latre nişte câini, altfel are să fie o linişte profundă. La picioarele tale, oraşul dă impresia că se trezeşte şi fascinat, uiţi pentru ce eşti acolo. Tocmai atunci, orizontul se luminează brusc şi o buză portocalie se iveşte de după dealuri. Lumina se revarsă în valuri oranj peste oraş, iar portocala devine tot mai mare. În timp ce stai prostit cu aparatul de fotografiat în mână, dar încă nu destul de târziu ca totul să devină un eşec, te apuci şi fotografiezi. Uiţi de timp, fotografiezi acelaşi cadru de prea multe ori şi tot nu te poti hotărî să te opreşti, până când lumina devine albă, orizontul mai puţin interesant, oraşul mai murdar. Apoi, mulţumit de spectacol, îţi spui în gând că ai început ziua bine şi cobori înapoi pe străzi, acolo unde te simţi mic, unde lumina e mai puţină, sentimentele mai vagi, unde nimeni nu pricepe de ce mai zâmbeşti...







4 aprilie 2008

Din categoria "Cu ce-mi mai pierd eu vremea"

Am aflat în sfârşit cum să fac captură dintr-un joc (tanks Freespace) şi uite: vă prezint ultimele realizări în domeniu; nişte goluri frumuşele zic eu, aşa că nu mai rămâne decât să se bucure cei care se bucură, iar cine nu, să treacă mai departe.
video

Dintr-un alt film

Îndrăznesc să îmi dau şi eu cu părerea despre meciul de miercuri dintre Arsenal şi Liverpool în virtutea anilor de "consumator" de fotbal. Departe de a mă considera un expert în domeniu, n-am putut să nu remarc lecţia de fotbal pe care cele două echipe au oferit-o, nu una celeilalte, ci nouă, iubitorii de fotbal din Romania. Anul acesta vom avea două reprezentante în UCL dar diferenţa dintre fotbalul practicat de echipele noastre şi adevăratele reprezentaţii englezeşti e cam aceiaşi dintre filmele româneşti şi cele hollywoodiene. Este vorba despre alte bugete veţi spune dar o echipă precum Arsenal există să demonstreze contrariul. Păi tunarii trimit în teren puşti de 19 ani în sfert de Ligă, iar Steaua îşi trimite tinerii la Buzău!? Bicfalvi se menţine în top cu golul său din meciul cu Poli Iaşi, iar Ochiroşii a învins Rapidul sezonul trecut, amândoi demonstrând că pot face faţă la nivel înalt. Mă refer la jucători de-ai Stelei pentru că sunt în cunoştinţă de cauză dar în acelaşi timp diferenţele de mentalitate se văd la schimbările de antrenori din campionatul nostru. Sir Alex Ferguson bifează 21 de ani pe bancă la Manchester United, Steaua deţine recordul de 3 antrenori diferiţi în aceiaşi ediţie de UCL. Situaţia e cu atât mai alarmantă cu cât se repetă cu regularitate la mai toate echipele româneşti: Dinamo, Rapid, Vaslui, etc. Mi se pare absolut stupid mai ales ce se întâmplă la Dinamo, în ce îl priveşte pe Rednic. Antrenorul pleacă pentru că nu are rezultate apoi după nici jumătate de an se întoarce la aceiaşi echipă privit ca un salvator. Performanţa cere stabilitate, răbdare, investiţie şi în primul rând inteligenţă. Dacă în România patronii de fotbal nu vor întelege asta, ne vom trezi în fiecare sezon, ani buni de acum încolo că în loc să vedem episoade din acelaşi serial, lafiecare meci, ne stoarcem nervii la victorii chinuite, şi va trebui de fiecare dată când vedem meciuri cum au fost cele de miercuri să ne resemnam: "Ăştia-s dintr-un alt film!"


26 februarie 2008

Pe altă... platformă

Lovindu-mă de limita a zece mega spaţiu alocat pentru fotografii am decis în final că e momentul să schimb platforma. Ce-i drept, nu sunt la prima tentativă blogspot dar ceva din experienţa anterioară a lasat un gust amar. Lucrurile s-au îmbunătăţit de la ultimele posturi pe platforma blogger aşa că revenirea o fac cu plăcere. Rămâne de văzut în ce măsură voi reuşi să-mi redirecţionez vizitatorii spre noul blog mai ales că am decis că e necesar să schimb maniera de a posta, dintr-una literar-sentimentală în una modernă, comică. Ceea ce vreau să spun e că îmi voi transforma blogul din unul literar într-unul de opinie. Îmi urez bun venit şi vă salut pe toţi cei care veţi citi această postare.