Siberia - partea a doua

În jurul cilindrului alb, înalt ce semăna foarte bine cu o ţigaretă aerul era proaspăt aşa că tânărul urg respiră de câteva ori hotărât şi simţi imediat cum plămânii descompun aerul şi organele interne se înviorează. Îşi încordă muşchii slabi şi îşi întinse în lateral mâinile subţiri şi lungi acoperite de o piele vânăt-cenuşie şi şimţi cum întreg corpul se desfată sub valul acesta de aer curat. Se gândi cu ciudă la toţi acei semeni ce se zvonea că trăiesc în Castel, la aerul ce îl respirau şi îşi zise că nu era de mirare că sunt toţi sănătoşi. Îşi dorea mai mult decât oricare alt urg din cei de afară să fie primit printre cei Privilegiaţi şi nu se agăţa de asta pentru că voia cu orice preţ să trăiască, ci pentru că în mintea lui voia să găsească o modalitate prin care viaţa urgilor de afară, a tovarăşilor săi să fie mai uşoară. Ştia că urgii cei înţelepţi lucrează la asta acolo în castelul lor, departe de aerul prăfuit şi otrăvit de afară, şi mai ales era convins că avea el însuşi un rol de jucat în a duce la îndeplinire planul. După ce parcurse o oarecare distanţă tânărul urg se întoarse şi mai privi o dată castelul. Silueta se înălţa albă, înaltă şi de formă cilindrică în mijlocul pustiului. Deveni brusc conştient că prezenţele din apropiere nu erau ale unor adulţi şi învoluntar îşi aminti de propriul său Abandon. Îşi amintea doar vag coridoarele albe, înalte. Fusese condus spre iesire şi un imens pustiu i se întinse în faţă, apoi în urma sa uşa se închise lăsându-l pradă unei dureri a cărei amintire îi provocă un tremur necontrolat. De atunci se obişnuise cu aerul ce mirosea urât, cu durerea constantă ce o simţea în piept. Acei copii pe care îi simţea trebuiau să facă faţă aceleiaşi incertitudini care îl chinuise şi pe el până reuşise să se regăsească. Se apropia de grupul pe care acum putea să îl distingă printre rocile galbene din faţa lui. Erau douăzeci de inşi, aşezaţi într-un cerc făcut în jurul unui al douăzecişiunu-lea. Pe rând cel din mijloc era lovit cu pietre de ceilalţi iar tânărul putea să audă insulta. „Schilodule!” Grupul se împrăştie când prezenţa adultului se făcu simţită, însă acesta ştia că toţi acei copii se ascundeau, că erau tot acolo şi că priveau să vadă ce va face el, un adult, faţă în faţă cu acest Schilod. Făcu ceva ce nici un urg imperfect, cum erau cei de afară nu ar face niciodată. Şi o făcu pentru a îi uimi pe acei nepricepuţi de copii ce se comportau atât de nedemn cu o fiinţă ce le semăna. Luă copilul pe braţe şi plecă cu el spre locuinţa sa. Avea de gând să îl îngrijească, să îl ajute să se întremeze apoi... Apoi va vedea. Ştia că încă este urmărit dar îşi continuă drumul nestingherit cu copilul în braţe până ajunse acasă. Trupul mic tresări de câteva ori în braţele sale aşa că îl aşeză pe roca dreaptă pe care se odihnea de obicei şi îl lăsă să stea acolo pe piatră. Îl privea. Copilul trăgea avid în piept aerul murdar, iar pielea cenuşie, aproape neagră, vibra de fiecare dată când micuţul inspira. Realitatea era dură. Rând pe rând urgii mureau, iar cei care apăreau din când în când în apropierea Castelului, tot mai mulţi erau asemenea acestuia. În cele din urmă vor fi dispăruţi cu toţii, mai puţin ei, cei privilegiati, care se hrănesc cu aerul curat dinăuntrul castelului. Copilul respira sacadat sub ochii lui şi dintr-o data faţa i se lumină brusc de un gând, o idee: trebuia să afle cauza pentru care aerul era stricat şi atunci cu siguranţă va fi primit printre cei deştepţi, aleşi să trăiască pentru totdeauna în siguranţa Castelului. Apoi, cu ajutorul lor va reuşi să găsească şi o modalitate de a repara aerul, de a le oferi o şansă şi celor de afară. Avea să fie Salvatorul tuturor. Se aplecă asupra copilului să îl cerceteze cu atenţie şi realiză că membrele îi erau disproporţionate, forma sa generală era departe de cea a unui urg-tip, cu toate acestea îi semăna peste măsură de mult. Se simţea de parcă se vede pe sine, copil. Gândul că acest Schilod, şi îşi spuse că numele acesta nu era potrivit, este cheia întregii poveşti nu-i dădea pace şi mai ales îi aducea convingerea că el trebuie păstrat cu orice preţ. Îşi ascuţi simţurile dar nu simţi pe nimeni prin apropiere. Se întinse pe piatră alături de copil şi adormi. Se trezi după puţin timp, iar lângă el copilul devenise cafeniu şi tremura iar urgul se temu că îl va pierde. Cu toate acestea copilul se ridică în picioare şi se deplasă încet printre pietrele mari din apropiere. Urgul îl urmă tăcut cu toate că începuse să nu mai înţeleagă nimic. Silueta ce se deplasa în faţa lui era atât de puţin urgică încât îl vrăji. Copilul merse multă vreme, până departe, unde câmpia plină de bolovani se termina şi începea un urcuş dificil. În spatele lor, în depărtare Castelul se vedea la orizont, alb, subţire, delicat. Tânărul nu avea nici cea mai mică idee încotro se îndreaptă cu toate acestea continuă să se caţere alături de copil, pe care braţele mai scurte nu îl ajutau şi de aceea de multe ori trebuia să se oprească, să îl aştepte, apoi să înceapă să escaladeze din nou împreună. Panorama ce îi întâmpină acolo sus, de cealaltă parte a urcuşului îi întări convingerea că e singurul urg ce ajunsese vreodată acolo, că e singurul care aflase de unde vine aerul stricat. Lumea ce se întindea în faţa lui era de un alb calm, din loc în loc pete de un ocru murdar şi ici colo pâlcuri de copaci ce porneau în josul pantei până la câmpul mare de jos. Schilodul stătea în faţa lui, cu mâna îndreptată spre rotocoalele de fum murdar ce se înălţau departe din coşuri gigantice, negre, ce semănau, cu excepţia culorii şi a mărimii cu turnul alb care acum abia se mai vedea în groapa mare din spatele lor. Acolo sus aerul era atât de rece, aproape insuportabil şi, cu toate că ar fi vrut să se apropie de Marile Castele ştia că ar fi murit înainte să ajungă acolo. Aflase ceea ce-i va determina pe Privilegiaţi să-l primească printre ei. Aproape simţise aerul proaspăt din interiorul Castelului inundându-i nările, aşa că se întoarse să-l cheme pe Schilod. Acesta nu era nicăieri. Îl cuprinse spaima. Acum câteva momente trupul lui slab, deformat era chiar acolo lângă el iar acum dispăruse cu totul. Scrută câmpia ce se întindea în faţa lui, sub panta lină ce-i pornea de la picioare şi avu impresia că desluşeşte nişte siluete. Vietăţile semănau întrucâtva cu un Schilod însă erau mult mai masive, cu mişcări mai agresive şi, fapt ce-l încurcă, păreau să poarte ceva peste piele. Apoi simţi că fiinţele acelea erau urmărite de departe de o alta, mult mai ciudată, ce se deplasa cu toate cele patru membre şi care avea corpul acoperit în totalitate de păr. Ei urcau spre el aşa că urgul se trezi alergând la vale odată cu bolovanii mari ce se prăvăleau sub picioarele lui fragile. Nu ştiu cum se întâmplase, dar se trezi deodată în peştera sa şi trebui să se gândească dacă trăise cu adevărat toate aceste întâmplări sau pur si simplu suferea. Se aşeză pe roca caldă, aspră unde fusese adineaori alături de copilul acela urg, sau ce o fi fost, sau daca o fi fost şi închise ochii să se gândească. Încercă să pună cap la cap tot ce aflase iar concluzia îl făcu să încremenească de spaimă. Fiinţele acelea pe care le văzuse erau cu siguranţă cele care murdăreau aerul, erau ucigaşi ai semenilor săi, iresponsabili, vinovaţi. O ură sfâşietoare îşi făcu loc în el. Cine erau Ei? De unde veniseră, şi mai ales, de ce le stricau aerul? Adormi fără să ştie cu exactitate ce va face în ziua următoare dar cu un lucru cert în minte: descoperise cine murdărea aerul.

Siberia - partea întâi

Deşi primăvara trebuia să sosească demult, deja de trei nopţi pământul era îngheţat sub stratul subţire de nea iar frigul părea că nu doreşte să părăsească pentru încă mult timp valea. Oraşul, înconjurat de satele răsfirate de prin apropiere, se întindea amorţit la poalele celor trei coline mici ce îl împrejmuiau. Mai erau cam două ceasuri, poate ceva mai mult înainte de a se înnopta, iar Oleg traversa câmpul alb dinspre marginea estică a aşezării, trăgând zdravăn sania mare, cu pod de scândură, spre panta abruptă din vârful căreia copiii cei mari îşi dădeau drumul cu săniile lor. Era în stare să controleze sania, şi trebuia în primul rând să-şi demonstreze asta lui însuşi. Cei mari vor vedea că el nu e doar un pici neputincios mai ales că, de câteva zile, împlinise şapte ani. Se poticnea la fiecare pas căci picioarele i se afundau în neaua viscolită, dar strângea din dinţi trăgând cu greutate sania de trei ori mai mare decât el. După patruzeci de minute privea oraşul din vârf. “Acum au să ştie toţi!” îşi spuse, şi prinse capătul din spate al saniei cu mâinile lui mici, o împinse cu putere la vale, apoi se trânti cu burta pe scândurile reci, îngheţate. Sania porni nebuneşte la vale.

Ruinele anticei mănăstiri din mijlocul satului nu mai interesau de mult pe nimeni. De când cu războiul toate se stricaseră pe lume, vremea, lucrurile şi mai ales oamenii. Însă Mişa găsi o întrebuinţare acestui loc sacru, una banală, totuşi o întrebuinţare: locul unde ea şi Anatoli se întâlneau în secret. Anatoli era fratele lui Oleg, puştiul minune, cel mai mare dintre cei doi fraţi orfani ce locuiau câteva case mai departe de ea. Lumina asfinţitului pătrundea în odăile părăsite, înadins parcă să amintească că locul, deşi părăsit era sfânt. Cu tot frigul cumplit, razele dezmierdau obrazul fetei, care din pricina apropiatei întâlniri se îmbujorase. Însă Mişa era tristă căci amintirea războiului, foamea şi teroarea pe care le trăise cu doar zece ani în urmă îi reveniseră odată cu apariţia soldaţilor ruşi în oraşul lor, în dimineaţa acelei zile. Se temea mai tare decât orice pe lume de război. Gândurile acestea îi împietriseră o expresie de groază pe faţă, şi tresări speriată când auzi zgomot la uşa încăperii. Se grăbi să deschidă chicotind.
-Ţi-am spus să nu te mai furişezi, Anato...
În faţa uşii nu era Anatoli, ci un soldat tânăr, nu foarte înalt, cu părul blond ce ţinea o sticlă de votcă în mână. Mişa se trase înapoi speriată, spre fereastră. Bărbatul făcu un salt, o prinse de braţ şi o trânti la podea. Fata ţipă, dar soldatul se repezi şi o prinse cu mâna de gură, iar cu cealaltă scoase o eşarfă murdară pe care o folosi drept căluş. Îşi desfăcu tacticos şireturile de la bocanci în timp ce fata albise cumplit, ghemuită la mai puţin de jumătate de metru de el. Îi legă mâinile la spate apoi picioarele şi se aşeză pe o cutie de lemn plină de praf în faţa ei.
-Ştii ce am să-ţi fac fetiţo?
Mişa nu ştia. Din clipă în clipă Anatoli avea să apară, o va salva şi nu va mai lăsa să i se întâmple nimic rău. Sticla era pe trei sferturi goală, dar soldatul trăgea zdravăn din ea aşa că în curând avea să se termine. Încetă să-l mai privească, îşi ţintui privirea în pământ suspinând încet din când în când. Trecu un timp, îi era imposibil să aprecieze cât, până auzi un horcăit urât şi îşi ridică privirea. Cu faţa sprijinită în mâna rezemată de genunchi, soldatul adormise.

Anatoli urmă fără chef urmele de sanie lăsate în zăpadă de fratele lui mai mic în timp ce privirea îi cerceta cu atenţie culmea din faţă. Se temea ca nu cumva Oleg să-şi fi dat drumul de cealaltă parte a dealului unde panta era mult mai abruptă şi unde cu siguranţa s-ar fi rănit. Privi în dreapta apoi în stânga sa şi i se păru că vede urmele pe care sania le lăsase în coborîre. Porni spre ele în grabă. Poate că Mişa se va supăra dacă trebuia să-l aştepte prea mult, mai ales că întârziase deja. O luă la fugă prin omăt, la vale, pe urmele proaspete de sanie din zăpadă. Urmele coborau spre câmpul întins dincolo de care, la vreo jumătate de kilometru începeau întâi răzleţ, apoi din ce în ce mai aglomerat, casele mici, sărace, din cărămidă netencuită ce compuneau mica aşezare. Anatoli urmări liniile paralele până ce acestea se încurcau într-un joc fără soluţie cu alte sute de urme similare, în capatul estic al străzii ce împărţea orăşelul în două cartiere. Convins ca Oleg reuşise să ajungă acasă fără a se răni Anatoli o porni în fugă spre ruine şi ajunse la poalele movilei pe care era înălţată mănăstirea tocmai când soarele portocaliu se ascunse complet după munţii uriaşi şi îngheţaţi din depărtare. Păşi grăbit în interiorul curţii şi urcă scările apoi porni pe holul de-a lungul căruia, pe partea dreaptă se înşiruiau 12 uşi. Un gând ciudat îi trecu prin minte: cu puţine reparaţii locul acela ar fi fost ideal pentru locuit, asta bineînteles dacă lumea ar fi reuşit să treacă peste superstiţia care a făcut ca nici măcar uşile de lemn să nu fie rupte şi folosite pentru foc. Puţin probabil. La fel de ciudat cum îi venise, gândul trecu şi Anatoli împinse uşor uşa cunoscută, dincolo de care aştepta, spera el, Mişa. Camera era goală. Goală de orice prezenţă umană căci fel de fel de obiecte părăsite erau împrăştiate prin încăpere şi cu puţine excepţii, toate erau aşa cum le ştia. O sticlă de băutură ce mai avea vreo două degete de alcool în ea se afla pe o cutie mare plină de praf pe care se vedeau urme clare că şezuse cineva de curând. Anatoli se întoarse pe hol şi se repezi pe rând în fiecare încăpere. Cu toate acestea de fiecare dată, dincolo de uşi îl întâmpinau aceleaşi camere goale, reci, şi o spaimă neînţeleasă puse stăpânire pe băiat. Coborî în curte şi continuă să fugă căutând printre zidurile dărâmate urme în zăpadă.
Mişa auzi îngrozită sunete de paşi în apropiere si lacrimile îi porniră necontrolat pe faţa învineţită de frig. Sări în picioare şi o luă la fugă printre ruinele zidului exterior ce înconjura mănăstirea. Din cauza lacrimilor privirea îi era neclară, iar din cauza spaimei fuga de-a dreptul ridicolă. Alerga fără să ştie exact unde fuge şi de ce, dar ştia că trebuie să fugă cu orice preţ. Dădu colţul spre poarta mănăstirii şi ţipă scurt când două braţe puternice o prinseră. Apoi leşină de spaimă. După un timp, pe care îi era imposibil să îl determine, îşi recăpătă cunoştinţa, deschise ochii şi văzu faţa lui Anatoli deasupra ei.
-Mi-e frig, şopti încet, iar băiatul o trase mai aproape de el, cuprinzând-o cu braţele.
-Îmi pare rău! Aşa de rău...
Îi şterse lacrimile şi o sărută de câteva ori scurt, pe buzele îngheţate apoi o ajută să se ridice în picioare şi porni lăsând-o să se sprijinească pe braţul lui puternic, spre casă, câteva străzi mai departe, lângă Piaţa Roşie. Mişa îşi recăpătă încet puterile şi încercă să răspundă cât mai limpede întrebărilor pe care Anatoli i le punea. Îi povesti incoerent despre soldat, cum adormise cu sticla lângă el, cum ea se dezlegase şi încercase să fugă, iar blondul o urmărise. Băiatul o asculta cu privirea în pământ iar în răstimp suspina încet după care scăpa acel „îmi pare rău” plin de auto-învinovăţire. Ajunseră în Piaţă, iar aceasta era înţesată de camioane de armată şi soldaţi, ceea ce făcu să li se taie răsuflarea. Mai aveau doar 10 metri de parcus şi doar două camioane, unul în stânga, celălalt în dreapta, în faţa lor. În spatele camionului din stânga se afla un grup de vreo 5 soldaţi ce strigau şi cântau în gura mare. În mijlocul lor Mişa îl zări pe blondul care o legase şi tresări. Anatoli o privi cu o expresie îndurerată pe chip.
-Uite-l şi pe blondul nostru... Fugi acasă! Presimţind ce avea să facă, fata se agăţă de braţului lui, iar el o privi lipsit de orice expresie.
-Va fi bine. Vom pleca împreună să studiem la Sankt şi nu vom mai şti nimic din toate acestea. O împinse spre strada pe care trebuia să apuce acasă, iar fata o luă la fugă. Anatoli scoase cuţitul cu prăsele de culoarea argintului, pe care îl purta mereu cu el şi se repezi spre grupul de soldaţi iar înainte ca vreunul să apuce să înţeleagă ce se întâmplă, înfipse lama în inima blondului. Apucă să facă doar câţiva paşi spre strada înzăpezită şi simţi o arsură cumplită în umăr. Se întoarse şi mai lovi o dată, în gâtul urmăritorului. Sângele îi şiroia pe spate, cu toate acestea continuă să meargă lăsând dâre roşii în moină, în urma lui. 15 soldaţi porniră în fugă după el iar de pe cealaltă parte apăru Oleg ce alerga îngrozit, cu lacrimi în ochi, spre fratele său mai mare. Acum cei doi fraţi se aflau faţă în faţă. Anatoli zâmbi. Oleg apucă cuţitul din mâna însângerată a fratelui său şi ochii lui de copil căpătară o lucire stranie. Tâşni spre grupul din faţa sa şi în mai puţin de o secundă zăceau toţi 15 în mijlocul drumului, după 5 secunde întreaga piaţă se umplu de cadavrele soldaţiilor ce mişunară întreaga zi prin zonă. Apoi copilul leşină. Era prea mult pentru corpul lui crud.
Anatoli apucă să ajungă până la poarta iubitei sale apoi se prăbuşi la pământ gemând. Mişa îl apucă în braţe plângând isteric.
-Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia... Nu...
-Promite-mi, şopti, promite-mi că vei avea grijă de Oleg... Ei... ei vor veni după el... Apoi se stinse. O ninsoare de poveste începu să cadă peste oraş, acoperindu-l, amorţindu-l.

Filosofie, ştiinţă şi ficţiune

Am avut de vreo două-trei ori neplăcerea să fiu acuzat că vorbesc despre literatura science-fiction fără ca măcar să am habar despre ce vorbesc. Pasiunea mea pentru gen e veche, aproape de o vârsta cu aceea pentru citit, şi trebuie să spun că mai găsesc cu greu vreun roman sci-fi sau fantasy în biblioteca din Alba Iulia care să nu-mi fi trecut pe sub privire. Înadins am evitat o vreme să citesc “miezul” literaturii science-fiction mondiale, şi pe titanii ei (Isaac Asimov, Frank Herbert sau Philip Jose Farmer) cu Seriile Dune, cele ale Fundaţiei sau geniala Lumea Fluviului, pe care mai apoi, familiarizat cu genul le-am savurat cu o placere pe care n-as avea cum să o exprim. Dar iată-mă acum în faţa unei provocări: să las în urmă tot ce am citit şi să ofer altora ceva să citeascaă, ceva ce nu a oferit nici colosalul Jules Vernes, nici A.C. Doyle cu a sa minunata O Lume Dispărută. Idei ce nu le-am văzut nici în Star Wars şi nici în Star Trek. În concluzie să fiu original. Dar cum să fac asta când mă lovesc de genialitatea lui Asimov la fiecare idee ce vreau să o dezvolt?
În sens general science-fiction se referă la impactul ştiinţei, a tehnologiei asupra umanităţii, a societăţii, sau mai de grabă a ceea ce ar trebui să fie aceasta de fapt. Am fost cândva un mare amator de filosofie şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că majoritatea romanelor, povestirilor din genul sci-fi nu se limitează doar la acea ştiinţa pe care o ştiu cei mulţi, şi aici mă refer la savanţi, laboratoare, experimente, etc. Adevărata înţelegere a termenului science-fiction-ului se face atunci când se întelege semificaţia corectă a cuvântului ştiinţă: ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. Din acest motiv, pentru mine cel puţin literatura sci-fi şi filosofia sunt înrudite măcar datorită disecării aceluiaşi singur cuvânt: cunoaştere. Însă în timp ce filosofia explică, cercetează partea vizibilă, filtrează faptul cunoaşterii prin prisma realităţii, existenţei lui, literatura ficţională speculează pe baza ei, inventează, deschide orizonturi, chiar dacă de multe ori nu foarte verosimile. Sci-fi-ul îşi adjudecă deci, parţial, aceleaşi merite cu filosofia: eliberează spiritul şi mintea, împrospătează şi purifică raţiunea. Am iubit literatura din genul menţionat tocmai datorită diversităţii, am găsit de multe ori filosofie, religie, sociologie, matematică, artă, umor, dragoste, război, portret, între coperţile unei singure cărţi. Orice autor de sci-fi merită respectat, dacă nu pentru munca sa, cel puţin pentru cunoaşterea diversă despre toate faptele pe care le scrie.
În altă ordine de idei salut apariţia pe piaţă a numărului 10 a revistei Sci-Fi Magazin pe care o găsiţi la majoritatea chioşcurilor de ziare, apoi nu mă feresc să vă fac o recomandare: Isaac Asimov – Zeii Înşişi, carte căreia în următoarele zile îi voi dedica o scurtă cronică. Lectură plăcută!

Popas în drumul spre fericire

Poate o imagine să te deprime şi în acelaşi timp să ţi se pară... frumoasă? De ce nu? Pentru că şi tristeţea devine una din calitaţiile care ne fac mai oameni, ea naşte artă prin noi, sădeşte imboldul spre meditare, spre introspecţie şi în cele din urmă ne face mai buni. Există un loc în fiecare din noi , un turn unde ne acundem, de unde observăm lumea cenuşie din jur şi veghem la propria noastră siguranţă. Dacă tristeţea e acel loc, nu ştiu. Un lucru îmi e cert: drumul spre fericire, trece pe aici.

Cămaşa de forţă - Triadele II

Partea a doua – Pânda

Se spune că prima misiune e întotdeauna şi cea mai greu de îndeplinit, că apoi lucrurile se simplifică, totul se transformă în automatism. Ei bine, greu e un cuvânt pe care nu-l cunosc, iar automatism sună cu atât mai ciudat. Totuşi, mi-ar fi cu neputinţă să afirm că ucid cu plăcere, din pasiune, cu toate că întreaga mea fiinţă ia parte la fiecare acţiune ce o fac, fiecare plan pe care îl pun în aplicare. Prima mea misiune însă m-a învăţat un lucru cu atât mai esenţial cu cât îmi era de neînchipuit până acum. Sunt în totală dependenţă faţă de Agenţie. Fără informaţiile lor mi-ar fi cu neputinţă să păstrez ordinea în mine înusmi, fără banii lor, fără armele pe care le primesc, nu aş fi cu nimic mai puţin mizerabil decât oamenii care mă înconjoară. Şi e un paradox cu atât mai greu de înţeles căci prin viciile lor, prin răul acesta adânc înrădăcinat în oameni, trăiesc eu, şi sunt convins, e un joc ce poate continua la infinit, sau până ce vor fi morţi cu toţii… Îmi vine greu a crede că într-o bună zi nici un om nu va dori să îl ştie pe altul mort.

Am privit harta de mii de ori încercând să găsesc o soluţie şi totuşi mă îndrept spre restaurantul lui Lee Hong fără nici un plan sigur în minte. Lotuşii Albaştrii au trimis un ambasador pentru a explica situaţia, pentru a se dezvinovăţii pentru crima din urmă cu două zile. Întâlnirea are loc în 10 minute, străzile sunt împânzite de gărzi şi mai rău, de civili. În timpul unei misiuni, civilii reprezintă întotdeauna o problemă pentru că moartea unui civil aduce întotdeauna numai necazuri. Misiunea mea e să elimin ambasadorul şi toţi membrii triadei Lotusul Albastru care îl însoţesc dar misiunea e cu atât mai dificilă cu cât decopăr că o parte din membrii Lotusului securizează ieşirea din cartier. Cumva trebuie să îi aduc pe toţi laolaltă pentru că poate sunt un asasin perfect, dar nu pot fi în două locuri în acelaşi timp. Găsesc o ascunzătoare între clădirile înalte de unde pot supraveghea întrarea în restaurant şi aştept, timp în care planul cel mai simplu prinde contur în mintea mea. În scurtă vreme, acelaşi tip de maşină luxoasă, sfidătoare, opreşte în faţa restaurantului. Mi-ar fi plăcut cumva să mă aflu pe acoperişul vreunei clădiri, cu luneta fixată în fruntea acestui om. Mi-ar fi fost suficientă o jumătate de minut să pun la pământ 4-5 oameni apoi să dispar fără ca cineva să ştie măcar că am fost acolo. Totuşi lucrurile vor decurge la fel de simplu pentru că îmi pun speranţa în acest singur plan. Şoferul. El e cheia întregului meu plan. Îi pândesc fiecare mişcare şi o învăţ. În cele din urmă porneşte grăbit spre canalul din spatele blocurilor, căutând un loc ferit unde să se uşureze. Mă târăsc uşor din ascunzătoare şi redevin un trecător obişnuit. Câţiva civili se află în trecere prin zonă, deci va trebui să aştept până ce pleacă, apoi să acţionez rapid. Mă îndrept spre el uşor, fără a scoate măcar un sunet şi îi petrec cablul de fibră în jurul gâtului, îl trag înapoi spre canal, îi scot în grabă îmbrăcămintea apoi îl las să cadă inert în canalul ce miroase îngrozitor. Îmi scutur noile haine de praf şi mă îndrept spre limuzina supravegheată de departe de câţiva membrii suspicioşi ai triadei Dragonii Roşii. După reacţia lor îmi dau seama că reuşesc să imit perfect mersul şi intru în maşină fără ca paznicii să îmi dea nici cea mai mică atenţie. Durează doar o clipă să pun în aplicare ceea ce am făcut de mii de ori în imaginaţie, apoi părăsesc maşina şi mă mai învârt pe lângă ea fără interes. Apoi mă întorc în ascunzătoare, îmi schimb hainele şi aştept din nou. Durează mult până să observ mişcare la uşa restaurantului, apoi ambasadorul părăseşte clădirea şi se îndreaptă spre maşină, însoţit de două gărzi de corp. Un timp observ puţină agitaţie apoi după vreo 5 minute în care şoferul e de negăsit unul dintre gardieni inspectează maşina apoi îl invită înăuntru pe negociator şi se urcă la volan. Limuzina se pune uşor în mişcare spre ceilalţi membrii ai Triadei. Din locul de unde mă aflu văd când maşina se opreşte şi toţi se grăbesc să intre în ea. Portierele se închid. Aştept. Un civil stă prea aproape de maşina care se pune din nou în mişcare. Închid ochii şi apăs pe butonul ce declanşează bomba montată în bordul limuzinei. O bubuitură puternică zguduie întreg cartierul. Eu mă îndrep spre propria maşină lipsit de expresie, de satisfacţie, de interes. Sunt încă în viaţă, misiunea e îndeplinită. Calea către ţinta mea principală e de acum liberă.