Popas în drumul spre fericire

Poate o imagine să te deprime şi în acelaşi timp să ţi se pară... frumoasă? De ce nu? Pentru că şi tristeţea devine una din calitaţiile care ne fac mai oameni, ea naşte artă prin noi, sădeşte imboldul spre meditare, spre introspecţie şi în cele din urmă ne face mai buni. Există un loc în fiecare din noi , un turn unde ne acundem, de unde observăm lumea cenuşie din jur şi veghem la propria noastră siguranţă. Dacă tristeţea e acel loc, nu ştiu. Un lucru îmi e cert: drumul spre fericire, trece pe aici.

Cămaşa de forţă - Triadele II

Partea a doua – Pânda

Se spune că prima misiune e întotdeauna şi cea mai greu de îndeplinit, că apoi lucrurile se simplifică, totul se transformă în automatism. Ei bine, greu e un cuvânt pe care nu-l cunosc, iar automatism sună cu atât mai ciudat. Totuşi, mi-ar fi cu neputinţă să afirm că ucid cu plăcere, din pasiune, cu toate că întreaga mea fiinţă ia parte la fiecare acţiune ce o fac, fiecare plan pe care îl pun în aplicare. Prima mea misiune însă m-a învăţat un lucru cu atât mai esenţial cu cât îmi era de neînchipuit până acum. Sunt în totală dependenţă faţă de Agenţie. Fără informaţiile lor mi-ar fi cu neputinţă să păstrez ordinea în mine înusmi, fără banii lor, fără armele pe care le primesc, nu aş fi cu nimic mai puţin mizerabil decât oamenii care mă înconjoară. Şi e un paradox cu atât mai greu de înţeles căci prin viciile lor, prin răul acesta adânc înrădăcinat în oameni, trăiesc eu, şi sunt convins, e un joc ce poate continua la infinit, sau până ce vor fi morţi cu toţii… Îmi vine greu a crede că într-o bună zi nici un om nu va dori să îl ştie pe altul mort.

Am privit harta de mii de ori încercând să găsesc o soluţie şi totuşi mă îndrept spre restaurantul lui Lee Hong fără nici un plan sigur în minte. Lotuşii Albaştrii au trimis un ambasador pentru a explica situaţia, pentru a se dezvinovăţii pentru crima din urmă cu două zile. Întâlnirea are loc în 10 minute, străzile sunt împânzite de gărzi şi mai rău, de civili. În timpul unei misiuni, civilii reprezintă întotdeauna o problemă pentru că moartea unui civil aduce întotdeauna numai necazuri. Misiunea mea e să elimin ambasadorul şi toţi membrii triadei Lotusul Albastru care îl însoţesc dar misiunea e cu atât mai dificilă cu cât decopăr că o parte din membrii Lotusului securizează ieşirea din cartier. Cumva trebuie să îi aduc pe toţi laolaltă pentru că poate sunt un asasin perfect, dar nu pot fi în două locuri în acelaşi timp. Găsesc o ascunzătoare între clădirile înalte de unde pot supraveghea întrarea în restaurant şi aştept, timp în care planul cel mai simplu prinde contur în mintea mea. În scurtă vreme, acelaşi tip de maşină luxoasă, sfidătoare, opreşte în faţa restaurantului. Mi-ar fi plăcut cumva să mă aflu pe acoperişul vreunei clădiri, cu luneta fixată în fruntea acestui om. Mi-ar fi fost suficientă o jumătate de minut să pun la pământ 4-5 oameni apoi să dispar fără ca cineva să ştie măcar că am fost acolo. Totuşi lucrurile vor decurge la fel de simplu pentru că îmi pun speranţa în acest singur plan. Şoferul. El e cheia întregului meu plan. Îi pândesc fiecare mişcare şi o învăţ. În cele din urmă porneşte grăbit spre canalul din spatele blocurilor, căutând un loc ferit unde să se uşureze. Mă târăsc uşor din ascunzătoare şi redevin un trecător obişnuit. Câţiva civili se află în trecere prin zonă, deci va trebui să aştept până ce pleacă, apoi să acţionez rapid. Mă îndrept spre el uşor, fără a scoate măcar un sunet şi îi petrec cablul de fibră în jurul gâtului, îl trag înapoi spre canal, îi scot în grabă îmbrăcămintea apoi îl las să cadă inert în canalul ce miroase îngrozitor. Îmi scutur noile haine de praf şi mă îndrept spre limuzina supravegheată de departe de câţiva membrii suspicioşi ai triadei Dragonii Roşii. După reacţia lor îmi dau seama că reuşesc să imit perfect mersul şi intru în maşină fără ca paznicii să îmi dea nici cea mai mică atenţie. Durează doar o clipă să pun în aplicare ceea ce am făcut de mii de ori în imaginaţie, apoi părăsesc maşina şi mă mai învârt pe lângă ea fără interes. Apoi mă întorc în ascunzătoare, îmi schimb hainele şi aştept din nou. Durează mult până să observ mişcare la uşa restaurantului, apoi ambasadorul părăseşte clădirea şi se îndreaptă spre maşină, însoţit de două gărzi de corp. Un timp observ puţină agitaţie apoi după vreo 5 minute în care şoferul e de negăsit unul dintre gardieni inspectează maşina apoi îl invită înăuntru pe negociator şi se urcă la volan. Limuzina se pune uşor în mişcare spre ceilalţi membrii ai Triadei. Din locul de unde mă aflu văd când maşina se opreşte şi toţi se grăbesc să intre în ea. Portierele se închid. Aştept. Un civil stă prea aproape de maşina care se pune din nou în mişcare. Închid ochii şi apăs pe butonul ce declanşează bomba montată în bordul limuzinei. O bubuitură puternică zguduie întreg cartierul. Eu mă îndrep spre propria maşină lipsit de expresie, de satisfacţie, de interes. Sunt încă în viaţă, misiunea e îndeplinită. Calea către ţinta mea principală e de acum liberă.

Cămaşa de forţă - Triadele

Partea întâi – Templul lui Budha

A trecut un an de când credeam că sunt liber şi de atunci am aflat cine sunt cu adevărat. Am avut în faţă oameni în care am crezut şi care m-au abandonat, speranţe pe care oraşul acela mi le-a năruit, acela si toate celelalte în care am încercat să mă regăsesc. Am crezut că fiind printre oameni voi învăţa să trăiesc precum ei. Dar nu vreau o astfel de viaţă, plină de mizerie, nesiguranţă, sperând doar ca ziua de mâine să fie mai blândă decât cea de azi. Oamenii nu ştiu să trăiască şi totuşi, pe unii dintre ei îi voi învăţa să moară. Pentru asta exist. Să ucid, să fiu fără milă, fără sentimente, trăiesc ca să fiu asasinul perfect. Ei mi-au arătat calea, iar eu o voi urma prin întreaga lume, în tăcere şi nimeni nu va ştii cine sunt.

Un oraş interesant, plin de mistere, râs şi senzaţii. Acesta este Hong Kong? Pentru mine nu e decât locul în care începe totul. Odată cu soarele mă trezesc şi parcă nu sunt eu. Deschid geamul camerei şi aerul murdar îmi ajunge în plămâni. Ledurile laptop-ului pâlpâie în întuneric. Downloadez hărţile, şi restul informaţiilor pe care Agenţia mi le trimite apoi mental pun planul în aplicare. Ar trebui să fie o treabă uşoară, parte din ceva mai amplu şi de aceea trebuie aplicat perfect. Perfecţiunea, îmi spun ei, e specialitatea mea. Ţinta principală a misiunii va fi Lee Hong, şeful triadei Dragonii Roşii, proprietarul mai multor restaurante în Hong Kong. Un nemernic. Obligă femei să se prostitueze, face trafic cu obiecte de artă, ucide fără milă pe oricine încercă să îi stea în cale. Se spune că sunt mulţi printre duşmanii lui care şi-ar vinde chiar sufletele ca să îl vadă mort. Asta îl face să se simtă inconfortabil, aşa că în dimineaţa aceasta va căuta să obţină bunăvoinţa unei alte triade, Lotusul Albastru; o alianţa care se pare va face ca Lee Hong să controleze întregul oraş. Toate acestea le am în minte în timp ce umblu pe străzile pustii, pe teritoriul Lotusului Albastru. Întâlnirea are loc la răsăritul soarelui, la un vechi templu a lui Budha. Ajung devreme, locul este pustiu, trecători răzleţi mă privesc fără interes, un alt om, simplu dar care poartă moartea într-o valiză. Rememorez harta pe care am primit-o şi o compar cu locul real. Asta îmi confirmă că locul pe care l-am ales e cel cu cea mai bună vedere spre curtea templului. Iau liftul spre acoperişul clădirii, deschid valiza, montez luneta şi aştept. E linişte. Peste câteva clipe locul acesta se va umple de oameni înarmaţi. Cântăresc în minte totul şi realizez că s-ar putea să apară şi un elicopter. În scurt timp, gândul acesta se transformă în convingere. Va trebui să fac totul rapid şi curat... O maşină luxoasă, cumpărată cu sângele şi sudoarea unor oameni nevinovaţi, opreşte în faţa uneia din cele patru intrări ale temlului. Lotusul Albastru. Privesc prin lunetă şi zona se împânzeşte cu gărzi. Pentru o clipă mă îndoiesc. Ce s-ar întâmpla dacă dau greş? Soseşte şi negociatorul Dragonilor, pe cealaltă parte a templului. Îl petrec cu ţinta pe cap până în mijlocul curţii, lângă o statuie mare din piatră unde aşteaptă celălalt negociator. Respir greu. Mâinile ar trebui să îmi tremure dar ştiu că nu îmi pot permite aşa ceva. Ţintesc în mijlocul frunţii. Glonţul şuieră prin aer apoi loveşte... Înainte ca trupul să fi atins deja pământul, luneta e în valiză, iar eu în lift. Elicopterul trece pe deasupra. Prea târziu. Păşesc încet pe trotuar iar în jurul meu oameni înarmaţi aleargă în toate părţile, prea preocupaţi să mă vadă iar în ochii lor văd frica. Trec nepăsător pe lângă blocurile murdare, în urma mea un om mort zace lângă statuia lui Budha, un supus nevrednic, la picioarele zeului său. Totul abia acum începe...

Cămaşa de forţă - Prolog

Cu fiecare secundă devin tot mai conştient că exist. Aerul îmi inundă plămânii, sângele zvâcneşte prin vene, în tot corpul. Îl simt. Trăiesc. Dar cine sunt? Pleoapele îmi sunt atât de grele încât nu pot deschide ochii. Cine sunt? Întrebarea se confundă cu vocea ce-o aud din toate părţile. Vocea... În sfârşit văd... Lumina e dureroasă, apoi devine plăcută. Vocea se aude din nou. „Trezeşte-te prietene, trezeşte-te!" Cătuşele reci se deschid. Mă ridic. Camera îmi e cunoscută. Simt că am făcut asta de prea multe ori. Mecanic îmbrac hainele de lângă uşă şi ies. Vocea mă urmăreşte, atât de limpede, atât de clar de parcă îmi şopteşte lângă ureche. „Te voi învăţa lucruri care îţi vor fi de mare folos. Foloseşte-te de ele ca să trăieşti!” Frustrat părăsesc şi această cameră. Prea multe uşi de metal. De data aceasta camera e mai mare dar murdară. Vocea îmi spune ce să fac. Mă irită. Toate astea le ştiu deja. Urc o scară, trec printr-un şanţ adânc, altă scară, din nou usă de metal. Un lift. Cobor. Un hol, altă încăpere. În mijlocul ei o siluetă. Nu... Nu e om. Marioneta de antrenament... Privesc în jur după o armă. Da... Pe masă un cablu din fibră şi câteva cuţite. Aleg cablul. Vocea mă laudă. Manevrez marioneta cu cablul subţire de câteva ori, până la pământ. Plec nesatisfăcut. Oameni... Deasupra freamătă oraşul... Am ajuns în camera cu pistoale. Trec mai departe. Arme de asalt. Aici îmi amintesc că trebuie să fiu atent. Străzi. Ciudat. Ţinte peste tot. Albastru pentru oameni buni, roşu pentru oameni răi. Ştiu. Nu trebuie să ucid. Nu mereu. Orăşelul de carton mă plictiseşte. Plec. Lift din nou. Urc sau cobor, nu-mi pot da seama. Hol. Trec pe lângă câteva arme mari. În faţă sniper-gun-u. Da! Arma aceasta ]mi place. Aproape se află un om. Îl simt. Păşesc uşor spre ieşire. Îl zăresc, cu spatele la mine; mă înfior; omul e îmbrăcat în albastru şi totuşi... Totuşi trebuie să moară. Dacă el trăieşte... Ei bine trebuie să o spun. Data trecută m-am temut şi am murit. Iar el trăieşte. Ridic puşca cu lunetă şi ţintesc. Paznicul e... mort. Mă furişez, îi îmbrac hainele. Afară aşteaptă oraşul. Între mine şi el încă un paznic. Dacă încearcă să mă oprească... Vor fi doi. Îmi deschide uşa cu gratii şi nepăsător se întoarce la locul lui. Urc scările: spre oraş, spre libertate. Liber...

Răsăritul în Cluj-Napoca

La începutul primăverii soarele răsare pe la şase jumătate aşa că dacă vrei să fi acolo, trebuie să te trezeşti devreme. Traversezi oraşul pentru o scurtă drumeţie pe drumul amenajat ca să ajungi pe cetăţuie, la cruce. De sus se vede mai bine. Afara e deja lumină şi cum oricum ai ajuns mai devreme, te aşezi pe bancă şi aştepţi. Departe undeva or să latre nişte câini, altfel are să fie o linişte profundă. La picioarele tale, oraşul dă impresia că se trezeşte şi fascinat, uiţi pentru ce eşti acolo. Tocmai atunci, orizontul se luminează brusc şi o buză portocalie se iveşte de după dealuri. Lumina se revarsă în valuri oranj peste oraş, iar portocala devine tot mai mare. În timp ce stai prostit cu aparatul de fotografiat în mână, dar încă nu destul de târziu ca totul să devină un eşec, te apuci şi fotografiezi. Uiţi de timp, fotografiezi acelaşi cadru de prea multe ori şi tot nu te poti hotărî să te opreşti, până când lumina devine albă, orizontul mai puţin interesant, oraşul mai murdar. Apoi, mulţumit de spectacol, îţi spui în gând că ai început ziua bine şi cobori înapoi pe străzi, acolo unde te simţi mic, unde lumina e mai puţină, sentimentele mai vagi, unde nimeni nu pricepe de ce mai zâmbeşti...