Vânătorul - mostră

Vreau în cele ce urmează să arăt o scurtă parte din ceea ce se vrea o nouă povestire science-fiction intitulată "Vânătorul". Pasajul este extras din debutul povestirii şi are ca temă descoperirea a ceea ce se va numi pe tot parcursul povestirii "documentul", pricina fricii, a curajului şi a şlefuirii unui mare caracter. Este povestea lui Rudgerus Alvin Tazman, devenit printr-un concurs de împrejurări neobişnuite, cel mai bogat om din univers. Numai că Vânătorul, planeta pe care acesta o detine, ascunde o calamitate care ameninta întreaga umanitate răspandită în galaxie. Aştept părerile şi sugestiile celor care aruncă o privire peste text. Toate cele bune!

Rud tresări. Puse mâna pe „Voiajele lui Abel Tasman” şi răsfoi cartea filă cu filă şi nu mică îi fu mirarea să descopere documentul pe la mijlocul cărţii, lipit pe una din pagini. Am început să râd, cel mai probabil de necaz, pentru că hartia ar fi putut la fel de uşor să îmi aparţină. Am căutat împreună în Enciclopedia Spaţială şi am rămas rămas fără cuvinte descoperind că pe orbita Meissei se învârtea Vânătorul, cea mai mare sursă de lemn din Confederaţie. Lemn sau diamant, în ochii multora între acestea două nu exista nici o diferenţă. Însă planeta aparţinea Guvernului. Am rămas dezamăgiţi pentru că documentul ar fi putut să fie de folos când venea vorba de o planetă nerevendicată. Dar ce se putea face când ea aparţine Guvernului? Un eventual proces ne-ar fi făcut să părem cel puţin la fel de ridicoli ca în vechea povestire „Omul ce a cumpărat soarele” în care după ce cumpără steaua unui întreg sistem planetar, un politician cere taxă pentru lumină şi căldură de la şase planete ce depindeau de steaua respectivă. Am decis totuşi că merită să verificăm dacă documentul e autentic aşa că am apelat la un fost coleg de-al meu. L-a verificat sub ochii noştrii, materialul nedegradabil era autentic, vechi de aproape 500 de ani.

SuperBlog 2008

Acest blog participa concursul PCNews SuperBlog 2008! Un concurs ce doreste sa stabileasca cel mai creativ blogger din Romania! Spune-ti-mi succes! Doar stiti cat sunt de bun...

Siberia - ultima parte

Generalul Anton Hruschev era un om de statură mică, îndesat, cu o privire ageră şi neobişnuit de vioi pentru aspectul său. Caracterul său era aspru, pe măsura vorbei repezite, anume făcută parcă pentru a da ordine. Preşedintele îl sunase personal cu rugămintea să conducă “misiunea Siberia”, aceea de a-l captura viu sau mort pe Oleg Razanov. Desigur, când un puşti de şapte ani omoară de unul singur 126 de soldaţi, înarmat doar cu un cuţit, problema devine una de stat, stârneşte furtuni acolo sus. Însă cine credea că faptul acesta e ciudat ar fi trebuit să se afle acolo, în locul generalului, în faţa acestui crater uriaş, ce nu se ştia cum rămăsese necunoscut atâta vreme, sau a furnalelor uriaşe din afara lui. Iar cei care le construiseră se aflau încă acolo; furnalele lor nu încetaseră să verse fumul alb-lăptos şi urât mirositor peste valea mlăştinoasă din spate. Armata puse stăpânire pe dealuri. Zeci de tancuri împrejmuiau locul, avioanele survolau zona iar numărul soldaţilor desfăsuraţi creştea cu fiecare oră. Anton Hruschev ceru binoclul şi cercetă cu atenţie cilindrul alb, înalt ce se ridica în mijlocul craterului. După câteva minute se întoarse spre cei câţiva ofiţeri din apropiere.
-Unde-mi sunt blestematele de generatoare? Chestia aia poate pleca de acolo oricând! Trânti binoclul în braţele unui subaltern şi porni furios spre cortul de telecomunicaţii. Nu apucă să facă decât vreo zece paşi şi un soldat veni în fugă de la unul din posturile de observare fixat în apropiere.
-Domnule general, cred că trebuie să vedeţi asta! Porniră împreună spre foişorul metalic, iar soldatul fixă luneta puştii şi îl invită pe general să privească prin ea. În faţa unei stânci se vedea o fiinţă ciudată, de înălţime medie, capul era mare, cu doi ochi negri profunzi şi ovali, un corp acoperit de o piele cenusiu-vineţie, cu membre lungi şi subţiri. Fiinţa stătea nemişcată, cu spatele lipit de stâncă, apoi porni de-a lungul peretelui şi intră într-o scobitură întunecată la vreo zece, cincisprezece metri depărtare. Generalul ridică uluit privirea.
-Vreau o echipă să facă curaţenie acolo jos, se răsti în staţia portabilă. O aştept în Perimetrul A în 5 minute! Îşi privi ceasul. Echipa îşi făcu apariţia în mai puţin de trei minute, cincisprezece dintre cei mai buni soldaţi specializaţi în misiuni de asalt, stăteau aliniaţi în faţa generalului şi aşteptau înstrucţiuni.
-Acolo jos, spuse acesta tare, se ascund nişte fiinţe ciudate, abandonate pentru vreun motiv în afara turnului. Vreau să coborâţi acolo şi să omorâţi tot ce mişcă pentru a pregăti asaltul final. Puteţi pleca...
Echipa începu coborâşul şi bolovanii porniră la vale sub ghetele lor ridicând nori mici de praf. Ajunseră jos cu armele în poziţie de tragere, cu luneta la ochi şi luară cu asalt buchetul de stânci gălbui, înalte de cel mult 4-5 metri. Lumina era mai puţină jos, în penumbră, gălbuie, de parcă soarele tocmai apunea cu toate că era abia ora prânzului. Cercetară fiecare scobitură a primei stânci, fără nici un rezultat apoi porniră spre următoarea. O siluetă ţâşni din faţa lor spre una din stâncile mai depărtate şi ecoul împuşcăturilor răsună în întregul crater. Fiinţa se prăbuşi în praf apoi oasele se frânseră sub bocancii grei ai soldaţilor ce porniră o vânătoare sinistră. Urgii alergau în toate părţile, speriaţi de bubuiturile puternice, apoi se prăbuşeau împroşcând solul cu sângele negru cu luciri ciudate de roşu. Unii se ridicau din nou si porneau în goană, strigând, spre turnul alb din mijlocul craterului, dar gloanţele îi doborau înapoi la pământ înainte de a face prea mulţi paşi. Echipa ajunse la una din stâncile cele mai înalte şi descoperi o peşteră, liderul făcu un semn şi cinci soldaţi intrară să cerceteze. Zeci de perechi de ochi sclipeau în întuneric, un zumzet ciudat făcea aerul să vibreze şi soldaţii deschiseră focul spre grupul de copii urgi înmărmuriţi de frică. După ce terminară masacrul ieşiră şi alături de ceilalţi cerecetară fiecare metru pătrat până nu mai gasiră nici un urg în viaţă, apoi plecară lăsând câmpul plin de cadavrele al căror sânge îmbibase solul uscat si fierbinte.

Oleg stătea în faţa ecranului uriaş ce îi oferea panorama deşertului din interiorul craterului şi mânuia dibaci cu degetele cerând ecranului fie un zoom asupra vreunei zone ce considera că merită atenţie, fie informaţii legate de exteriorul navei şi uneori se oprea cântărind lucrurile în mintea sa. Cel mai Batrân dintre Urgi era puţin mai în spate, privind uluit lucrurile pe care Oleg şi Nava le puteau face împreună, de parcă ar fi avut una şi aceiaşi minte, Mişa urmărea şi ea tăcută mişcările copilului cu toate că nu putea înţelege nimic din ce discutau fiinţele acela cu Oleg, dintr-un colţ al sălii. Oleg apropie locul prin care în urmă cu câteva zile el şi Mişa coborâseră însoţiţi de urgul acela diform şi văzu un grup de oameni, îmbrăcaţi în negru, cu armele lor, coborând panta abruptă. Apropie imaginile cu urgii ascunşi printre stânci şi rămase nemişcat o clipă, la gândul a ceea ce urma să se întâmple. Când grupul de soldaţi se apropie de o stâncă să o cerceteze, un urg tânăr fugi şi gloanţele îl pironiră de pământ. Oleg închise ochii şi se întoarse cu spatele, îşi acoperi urechile cu mâinile mici, însă imaginile continuau să se deruleze pe ecranul mare. Mişa nu îşi putea muta privirea de pe imaginile acelea teribile, pe fundalul cărora Oleg i se părea atât de mic şi neajutorat încât începură să îi curgă lacrimi mari pe obraji, pe sub masca transparentă ce îi acoperea faţa. Doar Cel Mai Bătrân Dintre Urgi trăda o expresie de împăcare tacită, nu însă de părere de rău, sau surpriză faţă de ceea ce se întâmpla sub ochii lui. Într-adevăr, se aşteptase la asta, chiar făcuse parte din planul lui, iar acum timpul sosise. Trebuiau să decoleze, să lase în urmă planeta asta blesemată, cu oamenii, cu laboratoarele subterane, în care, în urma lor, urgii rămaşi urmau cel mai probabil, când sistemul defensiv va ceda, să fie măcelăriţi la fel precum cei imperfecţi de afară. Totuşi, sacrificiul meritase. Cea mai importantă parte a urgilor, cei care se născuseră acasă, vor fi salvaţi.
-Decolam? O emoţie puternică se citea în acest singur cuvânt. Oleg deschise ochii şi îl privi. O lucire stranie i se zări în ochi şi până ce Mişa apucă să clipească din ochi o singură dată, părăsi camera, cercetă fiecare compartiment al navei, coborî în laboratoare să vadă dacă nu cumva vreun urg rămase în urmă. Nu mică îi fu mirarea să gasească subteranul plin de urgi ce munceau liniştiţi acolo în laboratoare. Toţi erau nemişcaţi în jurul său, din cauza vitezei cu care se deplasa, iar imaginile acestea i se păreau atât de reci, de dureroase, de îndepărtate, poate tocmai din cauza a ceea ştia că urmează să se întâmple. Şi totuşi nu putea lăsa să se întâmple una ca asta. Mişa tocmai desfăcea genele, din clipitul acela scurt, şi Oleg era din nou acolo, în faţa Bătrânului.
-Nu mi-ai spus nimic de cei din laboratoare! Cum poţi face una ca asta doar pentru a-ţi salva ţie pielea?
-Ori plecăm acum, ori vom muri cu toţii, se răsti Bătrânul. Ce contează câtiva urgi sacrificaţi când ne putem întoarce cu flote întregi să îi răzbunam? Dacă vrei să rămâi aici, foarte bine! Am pe cineva care să te înlocuiască. Bătu din palme şi un urg tânăr, cu un aspect destul de şubred îşi făcu apariţia în sală. Oleg, uitând pentru o clipă că se află în corpul acela de copil avu strania impresie că se priveşte pe sine, urgul ce fusese la început şi al cărui corp îl părăsise când nava se izbise de planeta aceasta albastră.
-Am lucrat la asta încă de la început. Nu puteam să fim siguri că ai să te mai întorci aşa că am creat un urg-conducător, asemeni ţie din celulele pe care le-am recuperat din corpul tău. Am folosit energia termică din adâncul pământului pentru a susţine viaţa în mica noastră colonie, dar şi pentru experimente care acasă nu ar fi fost permise. Iată cum, ajunşi înapoi, rasa urgilor-conducători îşi va pierde puterea. De acum fiecare urg va putea să mânuiască timpul după bunul plac! Şi când mă gândesc că era cât pe ce ca acest exemplar minunat, să rămână aici, abandonat, şi odată cu el şansa mea de a conduce toţi urgii spre cucerirea galaxiei! Dacă vrei, n-ai decât să rămâi... Oleg îşi privi prietenul cu asemenea expresie de uluire pentru izbucnirea aceasta plină de ură, aceste planuri necugetate încât îi fu imposibil să îl recunoască. Ştia că în corpul acela de copil nu avea nici o şansă să fie mai rapid decât urgul ce îi oglindea forma atât de bine. Încetă pentru moment să mai fie un urg complet. În corpul acela stăteau înghesuite două entităţi; nu era cu nimic mai mult om, decât urg, nici urg mai mult decât om. Omorâse deja atât de sângeros destui dintre semenii săi, oamenii, iar ei, prea mulţi dintre urgii ce îi erau atât de dragi. Îi veni să plângă la gândul durerii şi distrugerii ce urmau să aibă loc dacă Nava aceea ar fi părăsit Pământul, totuşi, cum ar fi putut să o oprească? Să ucidă din nou? Văzuse deja destul sânge.
-Am să rămân cu ei, spuse şi o apucă de mână pe Mişa. Coborâră până la parter, şi părăsiră Castelul ce levită deasupra solului câteva momente, în urma lor, apoi dispăru când urgul-conducător şi nava deveniseră una. O linişte plăcută domnea acolo, înăuntrul craterului cu solul fierbinte de căldura adusă din adâncuri şi care făcea ca iarna de afară să nu fie simţită. Doar zumzetul surd al maşinăriilor din subteran se auzea iar cei doi porniră urcuşul greu, aproape simţind ţintele lunetiştilor în frunţile transpirate. Deasupra lumea era într-o agitaţie maximă. Soldaţii umblau de colo-colo, panicaţi, generalul, înconjurat de trupa lui specială îi ieşi palid în întâmpinare.
-Cu ei ce facem? Murmură Mişa. Oleg se întoarse spre ea şi o privi zâmbind.
-Acum eşti cu mine, nu ai de ce te teme! Oamenii nu sunt mai mult decât nişte fiare, când, uneori renunţă la raţiune. Dar acum trebuie să schimbăm lumea. O strânse mai tare de mână şi fata simţi cum ea însăşi devine Oleg, că totuşi rămâne ea şi cumva ei doi se contopesc, devin una. Plecară ţinându-se de mână şi în jurul lor totul părea că împietrise, că doar ei doi trăiesc şi toţi ceilalţi sunt nişte statui de ceară într-un straniu muzeu în aer liber, într-o Siberie rece, uitată. În urma lor gloanţele uitară să zboare din puştile grele. Abia mai tarziu, soldaţii, împreună cu generaulul lor se priviră nedumeriţi.
-Ce naiba cautăm aici? Strângeţi tot, nu avem nimic de făcut aici. Maşinăriile de război se puseră în mişcare peste câmpurile unde zăpada se topea lăsând în urmă dâre mocirloase. Primăvara sosea în Siberia.

Siberia - partea a cincea

Mişa se trezi prima şi împinse laba uriaşă a tigrului ce acoperea trupul lui Oleg. Animalul se ridică în picioare, privi câteva momente spre cei doi apoi o luă la goană spre ieşire, apoi prin zăpadă. Cei doi ieşiră în gura peşterii unde era mai multă lumină şi împărţiră din puţina mâncare ce o mai aveau. Mâncară în linişte apoi porniră în susul dealului, ocolind stânca, dar zăpada viscolită le îngreuna înaintarea. După vreo două ore ajunseră în vârful dealului şi peisajul de dincolo de colină era ciudat. O gaură imensă se întindea în faţa lor, pământul arid, bolovănos era lipsit de zăpadă, şi se căsca într-un hău adânc, până la o câmpie întinsă presărată cu stânci mari. Deşi soarele nu bătea puternic pământul scotea aburi. Undeva în mijlocul craterului Mişa îi arătă lui Oleg o clădire mare, înaltă, subţire, de forma unei ţigări. În spatele lor, departe, în drepta putură vedea ceea ce în ajun le era cu neputinţă din cauza ceţii şi a întunericului iar de dimineaţă le era ascuns vederii de copacii încărcaţi de nea. Nişte coşuri mari precum cele ale uzinelor vechi ce mai demult se întindeau pe tot întinsul ţării, vărsau valuri de fum peste întreaga vale. Priviră mai atenţi câmpul încercând să-i zărească pe urmăritori şi siluetele lor se vedeau mici, departe, la baza dealului. Mişa îşi spuse că trebuie să fie cel puţin 30 de soldaţi, cu câini şi sănii electrice. Departe, deaupra dealului de pe care coborâseră cu o zi în urmă se distingeau câteva aparate de zbor, elicoptere probabil aşa că hotărără să coboare panta abruptă. O prezenţă ciudată îi opri însă din ceea ce se pregăteau să facă. În faţa lor stătea o fiinţa de statura lui Oleg, cu pielea cenuşiu închis, lucioasă şi ochii ovali, mari şi negri iar chipul îi păru cunoscut, de undeva din negura unor amintiri, poate vreun vis. Fiinţa le arătă un loc pe unde coborâşul era mai usor şi înainte de a se hotărî să o urmeze mai priviră odată în urmă. Un grup de vreo cinci soldaţi urcau pe urmele lor, la vreo treizeci-patruzeci de metri cu armele pregătite să tragă, iar elicopterele se auzeau tot mai aproape. Un răcnet cumplit îi făcu să întoarcă din nou privirea spre soldaţii din apropiere. Doi dintre ei erau întinşi pe zăpada ce se înroşise sub trupurile lor. Amurul sfârtecă într-o clipă încă un corp apoi cateva împuşcături străbătură aerul. Tigrul se dădu câţiva paşi în spate, apoi dintr-un singur salt îi doborî pe amândoi soldaţii şi umplu zăpada de sângele lor. Se clătină de câteva ori apoi se prăbuşi la rândul lui în zăpadă. Cei doi începură să coboare panta abruptă urmând creatura ciudată ce le ieşise în cale şi care îi conducea acum spre uriaşul cilindru din depărtare. De jur împrejur li se alăturară alte fiinţe ce semănau şi în acelaşi timp erau diferite de cea întâlnită pe buza prăpastiei. Aveau corpul mai înalt însă nu mai plin, pielea cenuşie era mai deschisă la culoare, membrele mai lungi si mai subţiri, fruntea mai lată, capul mai mare şi aceiaşi ochi negri mari, ovali. Oleg privi fiinţa ce îi întâmpină acolo sus, apoi pe celelalte, turnul din faţă, fata ce îl îngrijise cu atâta devotament şi îşi aminti în acea clipă cine este. Grăbi pasul spre Castel şi îi îndemnă pe toţi să se îndrepte spre el. Când ajunseră la baza lui Oleg se apropie de peretele alb, curbat, închise ochii şi îl atinse cu palma. O uşă mare se deschise, iar băiatul îi grăbi pe toţi înăuntru. Urgii se dădură înapoi tuşind când încercară să între. Îi întâmpină o fiinţă cunoscută, cu pielea de un cenuşiu deschis, curat, înalt şi cu ochii mari, mai deschişi la culoare, cu o mască de respirat transparentă peste gura mică, şi care părea din atitudinea celorlalţi să fie conducătorul tuturor. Fiinţa nu părea uimită să îi vadă, cu toate acestea o privi nedumerit pe Mişa ce stătea mută de uimire, deoparte, palidă şi tremurând din toate încheieturile.
-Ştiam că ai să te întorci, spuse Bătrânul zâmbind.
-Parcă aveam încotro, murmură Oleg strâmbându-se. Cum stăm?
-Pregătiţi de zbor, răspunse zâmbind acesta şi porni direct spre grupul de urgi diformi, ciudaţi, nereuşiţi, de afară.
-Cei mai mulţi dintre voi, spuse, după ce vor trece de uşa din spatele meu, vor muri. Aerul din interiorul Castelului e otrăvitor pentru voi aşa că mă văd nevoit să vă invit să plecaţi. Uşa mare pe care de câteva clipe încercaseră să intre începu să se închidă încet, fără zgomot, dar urgii rămaseră pe loc, parcă împietriţi, neînţelegând ce anume trebuie să facă. Se lăsă o tăcere grea. O întrerupse vocea ascuţită, stridentă de copil a lui Oleg.
-Nu îi vom lăsa aici! Şi ştii că fără mine nava acesta nu poate pleca. Chipul îi arăta acea expresie de hotărâre neclintită.
-Prea bine! Ce propui? Copilul îşi prinse tâmplele între palme şi închise ochii.
-Fiecare secundă e preţioasă, iar ei deja ne-au descoperit. E singura soluţie. Lasă-i pe toţi afară şi vino cu mine! Oleg încă tăcea. Apoi îşi ridică privirea spre prietenul său, iar chipul îi trăda o tristeţe de moarte.
-În calitate de conducător al navei şi în aceea de prieten te întreb. Unde sunt vremurile când un urg nu lăsa în urmă alţi urgi? Când mai bine muream împreună decât unul singur să moară departe, uitat?
-Parca acasă îşi mai aminteşte cineva de noi! Uite ce e, vrei sau nu să scapi din corpul acesta ridicol? Timpul trece şi ei sunt tot mai aproape de noi. Toate eforturile noatre s-au concentrat spre construirea Castelului. Din punct de vedere defensiv, suntem nimic. Oleg făcu un semn urgilor ce încă erau împietriţi în cadrul uşii mari şi ascultau discuţia, iar aceştia porniră încet, descumpăniţi spre stâncile unde locuiau. Când încăperea se goli, urgul îl privi scurt pe Oleg, apoi îi făcu un semn cu subînţeles spre Mişa.
-Ea rămâne cu noi, spuse băiatul încet şi îl urmă pe o uşă mică pe prietenul său ce îşi scoase masca şi îi oferi lui şi fetei câte una prin care puteau să respire oxigen.

Siberia - partea a patra

Răsăritul trecu fără ca tânărul urg să mai vină aşa cum obişnuia lângă Castel să respire aerul curat iar Cel Mai Bătrân dintre urgi se temu ca nu cumva să-l fi pierdut. De acolo din vârful turnului putea să vadă întregul câmp sterp, plin de praf, bolovani şi stânci ce i se întindea la picioare. Printre toate acele stânci trăiau zeci de urgi, dintre cei imperfecţi. Îşi aminti cu câtă strângere de inimă luase hotărârea, atunci demult, cu toate acestea spaţiul din Castel era limitat; nu se găsea loc decât pentru cei mai buni iar acesta a fost atât de aproape! Mai trecu o dată cu privirea peste pustiu şi jos, undeva departe, de după una dintre stâncile cele mari se ivi un grup de urgi. Bătrânul nu mai văzuse niciodată atâţia urgi laolaltă iar ei continuau să apară de după peretele de piatră. Erau mulţi, poate chiar toţi, îşi spuse, şi iată-i, se îndreptau spre turn. Când grupul se apropie putu să-l distingă în fruntea lor pe tânărul acela atât de promiţător. Se bucură să vadă că reuşise să facă ceva ce nimeni înainte lui nu mai făcuse, anume să strângă în jurul său toţi urgii dinafară. Încercă să-şi dea seama ce anume îl făcuse atât de determinat şi nu-i trecu nimic prin minte. Acum grupul era deja la baza turnului şi cei mai mulţi dintre urgi aruncau cu pietre în el, cereau să apară cineva, să vorbească cu ei. Aşadar sosise ziua când cei de afară se revoltau. Dar erau prea puţini, prea slabi pentru a pune în pericol experimentele. Bătrânul hotărî să nu iasă, era sigur că după un timp în care nimeni nu va apărea vor pleca cu toţii. Totuşi îl rodea un gând. Ce le spusese urgul său aşa de important încât să îi adune pe toţi, şi încă aşa de supăraţi?

Tânărul urg ridică mâinile îndemnând mulţimea să tacă. Una din uşile mari ale Castelului se deschise încet iar trupul subţire al unui urg bătrân se ivi în spaţiul imens. Acesta se îndreptă de-a dreptul spre el, cu paşii sacadaţi şi cu faţa acoperită de o mască ciudată. Înclină uşor din cap când ajunse în faţa lor:
-De ce vii aici să ne tulburi munca? Mulţimea de urgi tăcea, atitudinea le trăda respectul cel mai profund, însă liniştea nu dură decât câteva clipe până ce începură să vocifereze.
-Cine sunt Ei?
-De ce ne murdăresc aerul?
-Moarte invadatorilor!
Bătrânul urg înlemni. Întinse mâna spre urgul cel tânăr şi şopti:
-Vino cu mine! Porniră împreună iar în urma lor uşa se închise fără zgomot. Coridoarele i se păreau mai puţin înalte dar la fel strălucitoare. Un aer proaspăt, răcoros îl înconjura inducându-i starea de bine ce îl făcea să radieze. Observă că Bătrânul îşi scoase masca când ajunseră într-o sală mare cu trei pereţi mari, albi şi cu panorama deşertului pe cel de al patru-lea iar urgul cel tânăr nu-şi putu reţine un strigăt de admiraţie. Cei doi stăteau acum faţă în faţă, atât de diferiţi, unul bătrân dar plin de viaţă, radiind sănătate, celălalt tânăr, cu trupul bolnav, sfrijit, răpus de dureri.
-Ce ai văzut acolo sus?
-Castelele cu Fum, murmură cel tânăr, şi două făpturi urmate de o a treia, una ciudată ce folosea toate cele patru membre pentru a merge.
-Ce crezi că sunt Castelele pe care le-ai văzut?
-Locul de unde vin ei, invadatorii, Cei Care Murdăresc Aerul, împreună mâinile în semn de rugă, Înţeleptule, trebuie să facem ceva, altfel cu toţii suntem pierduţi, chiar şi cei din turn. Ei trebuie să fie foarte mulţi...
Urgul cel bătrân întinse mâna şi îi făcu semn să tacă.
-Castelele de Fum nu au nici o legătură cu Ei, spuse apăsat, ele sunt ale noastre, cei de aici. Cu ajutorul lor avem aerul curat din Castel. Tânărul urg rămase nemişcat câteva clipe, cu o expresie de groază întipărită pe faţă.
-Îi otrăviţi pe proprii semeni ca să trăiţi voi bine? Ce fel de urgi sunteţi voi să fiţi în stare de aşa ceva? Întoarse spatele şi dădu să plece.
-Opreşte-te! Glasul era puternic, poruncitor, iar urgul se opri ca trăsnit după doar câţiva paşi.
-Atmosfera naturală de pe planeta aceasta e imposibil de respirat pentru noi, urgii. Eu, spuse, aş muri în câteva clipe dacă aş ieşi afară din Castel fără masca pe care ai văzut-o. Cei de afară, sunt rezultatul unui experiment. Cercetătorii noştrii au înlocuit un organ ce face ca aerul natural al planetei, bogat în oxigen, să nu le fie dăunător, dar în acelaşi timp ei nu mai pot respira atmosfera artificială pe care am creat-o în interiorul acestui Castel. Tu, însă eşti diferit. Poţi respira ambele atmosfere, cu un alt scop. Credeam că acest experiment însă a eşuat. În curând vom pleca acasă...
-Acasă? Dar aici nu e acasă? Noi... noi suntem invadatorii?
-Un accident spaţial. Din cauza aceasta suntem aici, acum, uitaţi de cei de acasă. Dar în curând vom pleca. Chiar foarte curând. Urgul cel tânăr îl privi direct în ochii mari.
-Castelul acesta trebuie atunci să fie... o navă spaţială! Urgul cel tânăr se porni să râdă cu poftă. Celălat îl privea zâmbind. În cele din urmă, testele greşiseră, urgul acesta din faţa lui era exact ceea ce trebuia să fie.
-Vei rămâne aici în turn, după ce le vei spune celor de afară să plece.