Cu fiecare secundă devin tot mai conştient că exist. Aerul îmi inundă plămânii, sângele zvâcneşte prin vene, în tot corpul. Îl simt. Trăiesc. Dar cine sunt? Pleoapele îmi sunt atât de grele încât nu pot deschide ochii. Cine sunt? Întrebarea se confundă cu vocea ce-o aud din toate părţile. Vocea... În sfârşit văd... Lumina e dureroasă, apoi devine plăcută. Vocea se aude din nou. „Trezeşte-te prietene, trezeşte-te!" Cătuşele reci se deschid. Mă ridic. Camera îmi e cunoscută. Simt că am făcut asta de prea multe ori. Mecanic îmbrac hainele de lângă uşă şi ies. Vocea mă urmăreşte, atât de limpede, atât de clar de parcă îmi şopteşte lângă ureche. „Te voi învăţa lucruri care îţi vor fi de mare folos. Foloseşte-te de ele ca să trăieşti!” Frustrat părăsesc şi această cameră. Prea multe uşi de metal. De data aceasta camera e mai mare dar murdară. Vocea îmi spune ce să fac. Mă irită. Toate astea le ştiu deja. Urc o scară, trec printr-un şanţ adânc, altă scară, din nou usă de metal. Un lift. Cobor. Un hol, altă încăpere. În mijlocul ei o siluetă. Nu... Nu e om. Marioneta de antrenament... Privesc în jur după o armă. Da... Pe masă un cablu din fibră şi câteva cuţite. Aleg cablul. Vocea mă laudă. Manevrez marioneta cu cablul subţire de câteva ori, până la pământ. Plec nesatisfăcut. Oameni... Deasupra freamătă oraşul... Am ajuns în camera cu pistoale. Trec mai departe. Arme de asalt. Aici îmi amintesc că trebuie să fiu atent. Străzi. Ciudat. Ţinte peste tot. Albastru pentru oameni buni, roşu pentru oameni răi. Ştiu. Nu trebuie să ucid. Nu mereu. Orăşelul de carton mă plictiseşte. Plec. Lift din nou. Urc sau cobor, nu-mi pot da seama. Hol. Trec pe lângă câteva arme mari. În faţă sniper-gun-u. Da! Arma aceasta ]mi place. Aproape se află un om. Îl simt. Păşesc uşor spre ieşire. Îl zăresc, cu spatele la mine; mă înfior; omul e îmbrăcat în albastru şi totuşi... Totuşi trebuie să moară. Dacă el trăieşte... Ei bine trebuie să o spun. Data trecută m-am temut şi am murit. Iar el trăieşte. Ridic puşca cu lunetă şi ţintesc. Paznicul e... mort. Mă furişez, îi îmbrac hainele. Afară aşteaptă oraşul. Între mine şi el încă un paznic. Dacă încearcă să mă oprească... Vor fi doi. Îmi deschide uşa cu gratii şi nepăsător se întoarce la locul lui. Urc scările: spre oraş, spre libertate. Liber...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu