Cămaşa de forţă - Triadele II

Partea a doua – Pânda

Se spune că prima misiune e întotdeauna şi cea mai greu de îndeplinit, că apoi lucrurile se simplifică, totul se transformă în automatism. Ei bine, greu e un cuvânt pe care nu-l cunosc, iar automatism sună cu atât mai ciudat. Totuşi, mi-ar fi cu neputinţă să afirm că ucid cu plăcere, din pasiune, cu toate că întreaga mea fiinţă ia parte la fiecare acţiune ce o fac, fiecare plan pe care îl pun în aplicare. Prima mea misiune însă m-a învăţat un lucru cu atât mai esenţial cu cât îmi era de neînchipuit până acum. Sunt în totală dependenţă faţă de Agenţie. Fără informaţiile lor mi-ar fi cu neputinţă să păstrez ordinea în mine înusmi, fără banii lor, fără armele pe care le primesc, nu aş fi cu nimic mai puţin mizerabil decât oamenii care mă înconjoară. Şi e un paradox cu atât mai greu de înţeles căci prin viciile lor, prin răul acesta adânc înrădăcinat în oameni, trăiesc eu, şi sunt convins, e un joc ce poate continua la infinit, sau până ce vor fi morţi cu toţii… Îmi vine greu a crede că într-o bună zi nici un om nu va dori să îl ştie pe altul mort.

Am privit harta de mii de ori încercând să găsesc o soluţie şi totuşi mă îndrept spre restaurantul lui Lee Hong fără nici un plan sigur în minte. Lotuşii Albaştrii au trimis un ambasador pentru a explica situaţia, pentru a se dezvinovăţii pentru crima din urmă cu două zile. Întâlnirea are loc în 10 minute, străzile sunt împânzite de gărzi şi mai rău, de civili. În timpul unei misiuni, civilii reprezintă întotdeauna o problemă pentru că moartea unui civil aduce întotdeauna numai necazuri. Misiunea mea e să elimin ambasadorul şi toţi membrii triadei Lotusul Albastru care îl însoţesc dar misiunea e cu atât mai dificilă cu cât decopăr că o parte din membrii Lotusului securizează ieşirea din cartier. Cumva trebuie să îi aduc pe toţi laolaltă pentru că poate sunt un asasin perfect, dar nu pot fi în două locuri în acelaşi timp. Găsesc o ascunzătoare între clădirile înalte de unde pot supraveghea întrarea în restaurant şi aştept, timp în care planul cel mai simplu prinde contur în mintea mea. În scurtă vreme, acelaşi tip de maşină luxoasă, sfidătoare, opreşte în faţa restaurantului. Mi-ar fi plăcut cumva să mă aflu pe acoperişul vreunei clădiri, cu luneta fixată în fruntea acestui om. Mi-ar fi fost suficientă o jumătate de minut să pun la pământ 4-5 oameni apoi să dispar fără ca cineva să ştie măcar că am fost acolo. Totuşi lucrurile vor decurge la fel de simplu pentru că îmi pun speranţa în acest singur plan. Şoferul. El e cheia întregului meu plan. Îi pândesc fiecare mişcare şi o învăţ. În cele din urmă porneşte grăbit spre canalul din spatele blocurilor, căutând un loc ferit unde să se uşureze. Mă târăsc uşor din ascunzătoare şi redevin un trecător obişnuit. Câţiva civili se află în trecere prin zonă, deci va trebui să aştept până ce pleacă, apoi să acţionez rapid. Mă îndrept spre el uşor, fără a scoate măcar un sunet şi îi petrec cablul de fibră în jurul gâtului, îl trag înapoi spre canal, îi scot în grabă îmbrăcămintea apoi îl las să cadă inert în canalul ce miroase îngrozitor. Îmi scutur noile haine de praf şi mă îndrept spre limuzina supravegheată de departe de câţiva membrii suspicioşi ai triadei Dragonii Roşii. După reacţia lor îmi dau seama că reuşesc să imit perfect mersul şi intru în maşină fără ca paznicii să îmi dea nici cea mai mică atenţie. Durează doar o clipă să pun în aplicare ceea ce am făcut de mii de ori în imaginaţie, apoi părăsesc maşina şi mă mai învârt pe lângă ea fără interes. Apoi mă întorc în ascunzătoare, îmi schimb hainele şi aştept din nou. Durează mult până să observ mişcare la uşa restaurantului, apoi ambasadorul părăseşte clădirea şi se îndreaptă spre maşină, însoţit de două gărzi de corp. Un timp observ puţină agitaţie apoi după vreo 5 minute în care şoferul e de negăsit unul dintre gardieni inspectează maşina apoi îl invită înăuntru pe negociator şi se urcă la volan. Limuzina se pune uşor în mişcare spre ceilalţi membrii ai Triadei. Din locul de unde mă aflu văd când maşina se opreşte şi toţi se grăbesc să intre în ea. Portierele se închid. Aştept. Un civil stă prea aproape de maşina care se pune din nou în mişcare. Închid ochii şi apăs pe butonul ce declanşează bomba montată în bordul limuzinei. O bubuitură puternică zguduie întreg cartierul. Eu mă îndrep spre propria maşină lipsit de expresie, de satisfacţie, de interes. Sunt încă în viaţă, misiunea e îndeplinită. Calea către ţinta mea principală e de acum liberă.