La începutul primăverii soarele răsare pe la şase jumătate aşa că dacă vrei să fi acolo, trebuie să te trezeşti devreme. Traversezi oraşul pentru o scurtă drumeţie pe drumul amenajat ca să ajungi pe cetăţuie, la cruce. De sus se vede mai bine. Afara e deja lumină şi cum oricum ai ajuns mai devreme, te aşezi pe bancă şi aştepţi. Departe undeva or să latre nişte câini, altfel are să fie o linişte profundă. La picioarele tale, oraşul dă impresia că se trezeşte şi fascinat, uiţi pentru ce eşti acolo. Tocmai atunci, orizontul se luminează brusc şi o buză portocalie se iveşte de după dealuri. Lumina se revarsă în valuri oranj peste oraş, iar portocala devine tot mai mare. În timp ce stai prostit cu aparatul de fotografiat în mână, dar încă nu destul de târziu ca totul să devină un eşec, te apuci şi fotografiezi. Uiţi de timp, fotografiezi acelaşi cadru de prea multe ori şi tot nu te poti hotărî să te opreşti, până când lumina devine albă, orizontul mai puţin interesant, oraşul mai murdar. Apoi, mulţumit de spectacol, îţi spui în gând că ai început ziua bine şi cobori înapoi pe străzi, acolo unde te simţi mic, unde lumina e mai puţină, sentimentele mai vagi, unde nimeni nu pricepe de ce mai zâmbeşti...
ma asteptam la ceva mai mult de la un student la foto :D
RăspundețiȘtergere