18 august 2008

Siberia - partea a cincea

Mişa se trezi prima şi împinse laba uriaşă a tigrului ce acoperea trupul lui Oleg. Animalul se ridică în picioare, privi câteva momente spre cei doi apoi o luă la goană spre ieşire, apoi prin zăpadă. Cei doi ieşiră în gura peşterii unde era mai multă lumină şi împărţiră din puţina mâncare ce o mai aveau. Mâncară în linişte apoi porniră în susul dealului, ocolind stânca, dar zăpada viscolită le îngreuna înaintarea. După vreo două ore ajunseră în vârful dealului şi peisajul de dincolo de colină era ciudat. O gaură imensă se întindea în faţa lor, pământul arid, bolovănos era lipsit de zăpadă, şi se căsca într-un hău adânc, până la o câmpie întinsă presărată cu stânci mari. Deşi soarele nu bătea puternic pământul scotea aburi. Undeva în mijlocul craterului Mişa îi arătă lui Oleg o clădire mare, înaltă, subţire, de forma unei ţigări. În spatele lor, departe, în drepta putură vedea ceea ce în ajun le era cu neputinţă din cauza ceţii şi a întunericului iar de dimineaţă le era ascuns vederii de copacii încărcaţi de nea. Nişte coşuri mari precum cele ale uzinelor vechi ce mai demult se întindeau pe tot întinsul ţării, vărsau valuri de fum peste întreaga vale. Priviră mai atenţi câmpul încercând să-i zărească pe urmăritori şi siluetele lor se vedeau mici, departe, la baza dealului. Mişa îşi spuse că trebuie să fie cel puţin 30 de soldaţi, cu câini şi sănii electrice. Departe, deaupra dealului de pe care coborâseră cu o zi în urmă se distingeau câteva aparate de zbor, elicoptere probabil aşa că hotărără să coboare panta abruptă. O prezenţă ciudată îi opri însă din ceea ce se pregăteau să facă. În faţa lor stătea o fiinţa de statura lui Oleg, cu pielea cenuşiu închis, lucioasă şi ochii ovali, mari şi negri iar chipul îi păru cunoscut, de undeva din negura unor amintiri, poate vreun vis. Fiinţa le arătă un loc pe unde coborâşul era mai usor şi înainte de a se hotărî să o urmeze mai priviră odată în urmă. Un grup de vreo cinci soldaţi urcau pe urmele lor, la vreo treizeci-patruzeci de metri cu armele pregătite să tragă, iar elicopterele se auzeau tot mai aproape. Un răcnet cumplit îi făcu să întoarcă din nou privirea spre soldaţii din apropiere. Doi dintre ei erau întinşi pe zăpada ce se înroşise sub trupurile lor. Amurul sfârtecă într-o clipă încă un corp apoi cateva împuşcături străbătură aerul. Tigrul se dădu câţiva paşi în spate, apoi dintr-un singur salt îi doborî pe amândoi soldaţii şi umplu zăpada de sângele lor. Se clătină de câteva ori apoi se prăbuşi la rândul lui în zăpadă. Cei doi începură să coboare panta abruptă urmând creatura ciudată ce le ieşise în cale şi care îi conducea acum spre uriaşul cilindru din depărtare. De jur împrejur li se alăturară alte fiinţe ce semănau şi în acelaşi timp erau diferite de cea întâlnită pe buza prăpastiei. Aveau corpul mai înalt însă nu mai plin, pielea cenuşie era mai deschisă la culoare, membrele mai lungi si mai subţiri, fruntea mai lată, capul mai mare şi aceiaşi ochi negri mari, ovali. Oleg privi fiinţa ce îi întâmpină acolo sus, apoi pe celelalte, turnul din faţă, fata ce îl îngrijise cu atâta devotament şi îşi aminti în acea clipă cine este. Grăbi pasul spre Castel şi îi îndemnă pe toţi să se îndrepte spre el. Când ajunseră la baza lui Oleg se apropie de peretele alb, curbat, închise ochii şi îl atinse cu palma. O uşă mare se deschise, iar băiatul îi grăbi pe toţi înăuntru. Urgii se dădură înapoi tuşind când încercară să între. Îi întâmpină o fiinţă cunoscută, cu pielea de un cenuşiu deschis, curat, înalt şi cu ochii mari, mai deschişi la culoare, cu o mască de respirat transparentă peste gura mică, şi care părea din atitudinea celorlalţi să fie conducătorul tuturor. Fiinţa nu părea uimită să îi vadă, cu toate acestea o privi nedumerit pe Mişa ce stătea mută de uimire, deoparte, palidă şi tremurând din toate încheieturile.
-Ştiam că ai să te întorci, spuse Bătrânul zâmbind.
-Parcă aveam încotro, murmură Oleg strâmbându-se. Cum stăm?
-Pregătiţi de zbor, răspunse zâmbind acesta şi porni direct spre grupul de urgi diformi, ciudaţi, nereuşiţi, de afară.
-Cei mai mulţi dintre voi, spuse, după ce vor trece de uşa din spatele meu, vor muri. Aerul din interiorul Castelului e otrăvitor pentru voi aşa că mă văd nevoit să vă invit să plecaţi. Uşa mare pe care de câteva clipe încercaseră să intre începu să se închidă încet, fără zgomot, dar urgii rămaseră pe loc, parcă împietriţi, neînţelegând ce anume trebuie să facă. Se lăsă o tăcere grea. O întrerupse vocea ascuţită, stridentă de copil a lui Oleg.
-Nu îi vom lăsa aici! Şi ştii că fără mine nava acesta nu poate pleca. Chipul îi arăta acea expresie de hotărâre neclintită.
-Prea bine! Ce propui? Copilul îşi prinse tâmplele între palme şi închise ochii.
-Fiecare secundă e preţioasă, iar ei deja ne-au descoperit. E singura soluţie. Lasă-i pe toţi afară şi vino cu mine! Oleg încă tăcea. Apoi îşi ridică privirea spre prietenul său, iar chipul îi trăda o tristeţe de moarte.
-În calitate de conducător al navei şi în aceea de prieten te întreb. Unde sunt vremurile când un urg nu lăsa în urmă alţi urgi? Când mai bine muream împreună decât unul singur să moară departe, uitat?
-Parca acasă îşi mai aminteşte cineva de noi! Uite ce e, vrei sau nu să scapi din corpul acesta ridicol? Timpul trece şi ei sunt tot mai aproape de noi. Toate eforturile noatre s-au concentrat spre construirea Castelului. Din punct de vedere defensiv, suntem nimic. Oleg făcu un semn urgilor ce încă erau împietriţi în cadrul uşii mari şi ascultau discuţia, iar aceştia porniră încet, descumpăniţi spre stâncile unde locuiau. Când încăperea se goli, urgul îl privi scurt pe Oleg, apoi îi făcu un semn cu subînţeles spre Mişa.
-Ea rămâne cu noi, spuse băiatul încet şi îl urmă pe o uşă mică pe prietenul său ce îşi scoase masca şi îi oferi lui şi fetei câte una prin care puteau să respire oxigen.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu