12 august 2008

Siberia - partea a doua

În jurul cilindrului alb, înalt ce semăna foarte bine cu o ţigaretă aerul era proaspăt aşa că tânărul urg respiră de câteva ori hotărât şi simţi imediat cum plămânii descompun aerul şi organele interne se înviorează. Îşi încordă muşchii slabi şi îşi întinse în lateral mâinile subţiri şi lungi acoperite de o piele vânăt-cenuşie şi şimţi cum întreg corpul se desfată sub valul acesta de aer curat. Se gândi cu ciudă la toţi acei semeni ce se zvonea că trăiesc în Castel, la aerul ce îl respirau şi îşi zise că nu era de mirare că sunt toţi sănătoşi. Îşi dorea mai mult decât oricare alt urg din cei de afară să fie primit printre cei Privilegiaţi şi nu se agăţa de asta pentru că voia cu orice preţ să trăiască, ci pentru că în mintea lui voia să găsească o modalitate prin care viaţa urgilor de afară, a tovarăşilor săi să fie mai uşoară. Ştia că urgii cei înţelepţi lucrează la asta acolo în castelul lor, departe de aerul prăfuit şi otrăvit de afară, şi mai ales era convins că avea el însuşi un rol de jucat în a duce la îndeplinire planul. După ce parcurse o oarecare distanţă tânărul urg se întoarse şi mai privi o dată castelul. Silueta se înălţa albă, înaltă şi de formă cilindrică în mijlocul pustiului. Deveni brusc conştient că prezenţele din apropiere nu erau ale unor adulţi şi învoluntar îşi aminti de propriul său Abandon. Îşi amintea doar vag coridoarele albe, înalte. Fusese condus spre iesire şi un imens pustiu i se întinse în faţă, apoi în urma sa uşa se închise lăsându-l pradă unei dureri a cărei amintire îi provocă un tremur necontrolat. De atunci se obişnuise cu aerul ce mirosea urât, cu durerea constantă ce o simţea în piept. Acei copii pe care îi simţea trebuiau să facă faţă aceleiaşi incertitudini care îl chinuise şi pe el până reuşise să se regăsească. Se apropia de grupul pe care acum putea să îl distingă printre rocile galbene din faţa lui. Erau douăzeci de inşi, aşezaţi într-un cerc făcut în jurul unui al douăzecişiunu-lea. Pe rând cel din mijloc era lovit cu pietre de ceilalţi iar tânărul putea să audă insulta. „Schilodule!” Grupul se împrăştie când prezenţa adultului se făcu simţită, însă acesta ştia că toţi acei copii se ascundeau, că erau tot acolo şi că priveau să vadă ce va face el, un adult, faţă în faţă cu acest Schilod. Făcu ceva ce nici un urg imperfect, cum erau cei de afară nu ar face niciodată. Şi o făcu pentru a îi uimi pe acei nepricepuţi de copii ce se comportau atât de nedemn cu o fiinţă ce le semăna. Luă copilul pe braţe şi plecă cu el spre locuinţa sa. Avea de gând să îl îngrijească, să îl ajute să se întremeze apoi... Apoi va vedea. Ştia că încă este urmărit dar îşi continuă drumul nestingherit cu copilul în braţe până ajunse acasă. Trupul mic tresări de câteva ori în braţele sale aşa că îl aşeză pe roca dreaptă pe care se odihnea de obicei şi îl lăsă să stea acolo pe piatră. Îl privea. Copilul trăgea avid în piept aerul murdar, iar pielea cenuşie, aproape neagră, vibra de fiecare dată când micuţul inspira. Realitatea era dură. Rând pe rând urgii mureau, iar cei care apăreau din când în când în apropierea Castelului, tot mai mulţi erau asemenea acestuia. În cele din urmă vor fi dispăruţi cu toţii, mai puţin ei, cei privilegiati, care se hrănesc cu aerul curat dinăuntrul castelului. Copilul respira sacadat sub ochii lui şi dintr-o data faţa i se lumină brusc de un gând, o idee: trebuia să afle cauza pentru care aerul era stricat şi atunci cu siguranţă va fi primit printre cei deştepţi, aleşi să trăiască pentru totdeauna în siguranţa Castelului. Apoi, cu ajutorul lor va reuşi să găsească şi o modalitate de a repara aerul, de a le oferi o şansă şi celor de afară. Avea să fie Salvatorul tuturor. Se aplecă asupra copilului să îl cerceteze cu atenţie şi realiză că membrele îi erau disproporţionate, forma sa generală era departe de cea a unui urg-tip, cu toate acestea îi semăna peste măsură de mult. Se simţea de parcă se vede pe sine, copil. Gândul că acest Schilod, şi îşi spuse că numele acesta nu era potrivit, este cheia întregii poveşti nu-i dădea pace şi mai ales îi aducea convingerea că el trebuie păstrat cu orice preţ. Îşi ascuţi simţurile dar nu simţi pe nimeni prin apropiere. Se întinse pe piatră alături de copil şi adormi. Se trezi după puţin timp, iar lângă el copilul devenise cafeniu şi tremura iar urgul se temu că îl va pierde. Cu toate acestea copilul se ridică în picioare şi se deplasă încet printre pietrele mari din apropiere. Urgul îl urmă tăcut cu toate că începuse să nu mai înţeleagă nimic. Silueta ce se deplasa în faţa lui era atât de puţin urgică încât îl vrăji. Copilul merse multă vreme, până departe, unde câmpia plină de bolovani se termina şi începea un urcuş dificil. În spatele lor, în depărtare Castelul se vedea la orizont, alb, subţire, delicat. Tânărul nu avea nici cea mai mică idee încotro se îndreaptă cu toate acestea continuă să se caţere alături de copil, pe care braţele mai scurte nu îl ajutau şi de aceea de multe ori trebuia să se oprească, să îl aştepte, apoi să înceapă să escaladeze din nou împreună. Panorama ce îi întâmpină acolo sus, de cealaltă parte a urcuşului îi întări convingerea că e singurul urg ce ajunsese vreodată acolo, că e singurul care aflase de unde vine aerul stricat. Lumea ce se întindea în faţa lui era de un alb calm, din loc în loc pete de un ocru murdar şi ici colo pâlcuri de copaci ce porneau în josul pantei până la câmpul mare de jos. Schilodul stătea în faţa lui, cu mâna îndreptată spre rotocoalele de fum murdar ce se înălţau departe din coşuri gigantice, negre, ce semănau, cu excepţia culorii şi a mărimii cu turnul alb care acum abia se mai vedea în groapa mare din spatele lor. Acolo sus aerul era atât de rece, aproape insuportabil şi, cu toate că ar fi vrut să se apropie de Marile Castele ştia că ar fi murit înainte să ajungă acolo. Aflase ceea ce-i va determina pe Privilegiaţi să-l primească printre ei. Aproape simţise aerul proaspăt din interiorul Castelului inundându-i nările, aşa că se întoarse să-l cheme pe Schilod. Acesta nu era nicăieri. Îl cuprinse spaima. Acum câteva momente trupul lui slab, deformat era chiar acolo lângă el iar acum dispăruse cu totul. Scrută câmpia ce se întindea în faţa lui, sub panta lină ce-i pornea de la picioare şi avu impresia că desluşeşte nişte siluete. Vietăţile semănau întrucâtva cu un Schilod însă erau mult mai masive, cu mişcări mai agresive şi, fapt ce-l încurcă, păreau să poarte ceva peste piele. Apoi simţi că fiinţele acelea erau urmărite de departe de o alta, mult mai ciudată, ce se deplasa cu toate cele patru membre şi care avea corpul acoperit în totalitate de păr. Ei urcau spre el aşa că urgul se trezi alergând la vale odată cu bolovanii mari ce se prăvăleau sub picioarele lui fragile. Nu ştiu cum se întâmplase, dar se trezi deodată în peştera sa şi trebui să se gândească dacă trăise cu adevărat toate aceste întâmplări sau pur si simplu suferea. Se aşeză pe roca caldă, aspră unde fusese adineaori alături de copilul acela urg, sau ce o fi fost, sau daca o fi fost şi închise ochii să se gândească. Încercă să pună cap la cap tot ce aflase iar concluzia îl făcu să încremenească de spaimă. Fiinţele acelea pe care le văzuse erau cu siguranţă cele care murdăreau aerul, erau ucigaşi ai semenilor săi, iresponsabili, vinovaţi. O ură sfâşietoare îşi făcu loc în el. Cine erau Ei? De unde veniseră, şi mai ales, de ce le stricau aerul? Adormi fără să ştie cu exactitate ce va face în ziua următoare dar cu un lucru cert în minte: descoperise cine murdărea aerul.

Un comentariu: