Siberia - partea întâi

Deşi primăvara trebuia să sosească demult, deja de trei nopţi pământul era îngheţat sub stratul subţire de nea iar frigul părea că nu doreşte să părăsească pentru încă mult timp valea. Oraşul, înconjurat de satele răsfirate de prin apropiere, se întindea amorţit la poalele celor trei coline mici ce îl împrejmuiau. Mai erau cam două ceasuri, poate ceva mai mult înainte de a se înnopta, iar Oleg traversa câmpul alb dinspre marginea estică a aşezării, trăgând zdravăn sania mare, cu pod de scândură, spre panta abruptă din vârful căreia copiii cei mari îşi dădeau drumul cu săniile lor. Era în stare să controleze sania, şi trebuia în primul rând să-şi demonstreze asta lui însuşi. Cei mari vor vedea că el nu e doar un pici neputincios mai ales că, de câteva zile, împlinise şapte ani. Se poticnea la fiecare pas căci picioarele i se afundau în neaua viscolită, dar strângea din dinţi trăgând cu greutate sania de trei ori mai mare decât el. După patruzeci de minute privea oraşul din vârf. “Acum au să ştie toţi!” îşi spuse, şi prinse capătul din spate al saniei cu mâinile lui mici, o împinse cu putere la vale, apoi se trânti cu burta pe scândurile reci, îngheţate. Sania porni nebuneşte la vale.

Ruinele anticei mănăstiri din mijlocul satului nu mai interesau de mult pe nimeni. De când cu războiul toate se stricaseră pe lume, vremea, lucrurile şi mai ales oamenii. Însă Mişa găsi o întrebuinţare acestui loc sacru, una banală, totuşi o întrebuinţare: locul unde ea şi Anatoli se întâlneau în secret. Anatoli era fratele lui Oleg, puştiul minune, cel mai mare dintre cei doi fraţi orfani ce locuiau câteva case mai departe de ea. Lumina asfinţitului pătrundea în odăile părăsite, înadins parcă să amintească că locul, deşi părăsit era sfânt. Cu tot frigul cumplit, razele dezmierdau obrazul fetei, care din pricina apropiatei întâlniri se îmbujorase. Însă Mişa era tristă căci amintirea războiului, foamea şi teroarea pe care le trăise cu doar zece ani în urmă îi reveniseră odată cu apariţia soldaţilor ruşi în oraşul lor, în dimineaţa acelei zile. Se temea mai tare decât orice pe lume de război. Gândurile acestea îi împietriseră o expresie de groază pe faţă, şi tresări speriată când auzi zgomot la uşa încăperii. Se grăbi să deschidă chicotind.
-Ţi-am spus să nu te mai furişezi, Anato...
În faţa uşii nu era Anatoli, ci un soldat tânăr, nu foarte înalt, cu părul blond ce ţinea o sticlă de votcă în mână. Mişa se trase înapoi speriată, spre fereastră. Bărbatul făcu un salt, o prinse de braţ şi o trânti la podea. Fata ţipă, dar soldatul se repezi şi o prinse cu mâna de gură, iar cu cealaltă scoase o eşarfă murdară pe care o folosi drept căluş. Îşi desfăcu tacticos şireturile de la bocanci în timp ce fata albise cumplit, ghemuită la mai puţin de jumătate de metru de el. Îi legă mâinile la spate apoi picioarele şi se aşeză pe o cutie de lemn plină de praf în faţa ei.
-Ştii ce am să-ţi fac fetiţo?
Mişa nu ştia. Din clipă în clipă Anatoli avea să apară, o va salva şi nu va mai lăsa să i se întâmple nimic rău. Sticla era pe trei sferturi goală, dar soldatul trăgea zdravăn din ea aşa că în curând avea să se termine. Încetă să-l mai privească, îşi ţintui privirea în pământ suspinând încet din când în când. Trecu un timp, îi era imposibil să aprecieze cât, până auzi un horcăit urât şi îşi ridică privirea. Cu faţa sprijinită în mâna rezemată de genunchi, soldatul adormise.

Anatoli urmă fără chef urmele de sanie lăsate în zăpadă de fratele lui mai mic în timp ce privirea îi cerceta cu atenţie culmea din faţă. Se temea ca nu cumva Oleg să-şi fi dat drumul de cealaltă parte a dealului unde panta era mult mai abruptă şi unde cu siguranţa s-ar fi rănit. Privi în dreapta apoi în stânga sa şi i se păru că vede urmele pe care sania le lăsase în coborîre. Porni spre ele în grabă. Poate că Mişa se va supăra dacă trebuia să-l aştepte prea mult, mai ales că întârziase deja. O luă la fugă prin omăt, la vale, pe urmele proaspete de sanie din zăpadă. Urmele coborau spre câmpul întins dincolo de care, la vreo jumătate de kilometru începeau întâi răzleţ, apoi din ce în ce mai aglomerat, casele mici, sărace, din cărămidă netencuită ce compuneau mica aşezare. Anatoli urmări liniile paralele până ce acestea se încurcau într-un joc fără soluţie cu alte sute de urme similare, în capatul estic al străzii ce împărţea orăşelul în două cartiere. Convins ca Oleg reuşise să ajungă acasă fără a se răni Anatoli o porni în fugă spre ruine şi ajunse la poalele movilei pe care era înălţată mănăstirea tocmai când soarele portocaliu se ascunse complet după munţii uriaşi şi îngheţaţi din depărtare. Păşi grăbit în interiorul curţii şi urcă scările apoi porni pe holul de-a lungul căruia, pe partea dreaptă se înşiruiau 12 uşi. Un gând ciudat îi trecu prin minte: cu puţine reparaţii locul acela ar fi fost ideal pentru locuit, asta bineînteles dacă lumea ar fi reuşit să treacă peste superstiţia care a făcut ca nici măcar uşile de lemn să nu fie rupte şi folosite pentru foc. Puţin probabil. La fel de ciudat cum îi venise, gândul trecu şi Anatoli împinse uşor uşa cunoscută, dincolo de care aştepta, spera el, Mişa. Camera era goală. Goală de orice prezenţă umană căci fel de fel de obiecte părăsite erau împrăştiate prin încăpere şi cu puţine excepţii, toate erau aşa cum le ştia. O sticlă de băutură ce mai avea vreo două degete de alcool în ea se afla pe o cutie mare plină de praf pe care se vedeau urme clare că şezuse cineva de curând. Anatoli se întoarse pe hol şi se repezi pe rând în fiecare încăpere. Cu toate acestea de fiecare dată, dincolo de uşi îl întâmpinau aceleaşi camere goale, reci, şi o spaimă neînţeleasă puse stăpânire pe băiat. Coborî în curte şi continuă să fugă căutând printre zidurile dărâmate urme în zăpadă.
Mişa auzi îngrozită sunete de paşi în apropiere si lacrimile îi porniră necontrolat pe faţa învineţită de frig. Sări în picioare şi o luă la fugă printre ruinele zidului exterior ce înconjura mănăstirea. Din cauza lacrimilor privirea îi era neclară, iar din cauza spaimei fuga de-a dreptul ridicolă. Alerga fără să ştie exact unde fuge şi de ce, dar ştia că trebuie să fugă cu orice preţ. Dădu colţul spre poarta mănăstirii şi ţipă scurt când două braţe puternice o prinseră. Apoi leşină de spaimă. După un timp, pe care îi era imposibil să îl determine, îşi recăpătă cunoştinţa, deschise ochii şi văzu faţa lui Anatoli deasupra ei.
-Mi-e frig, şopti încet, iar băiatul o trase mai aproape de el, cuprinzând-o cu braţele.
-Îmi pare rău! Aşa de rău...
Îi şterse lacrimile şi o sărută de câteva ori scurt, pe buzele îngheţate apoi o ajută să se ridice în picioare şi porni lăsând-o să se sprijinească pe braţul lui puternic, spre casă, câteva străzi mai departe, lângă Piaţa Roşie. Mişa îşi recăpătă încet puterile şi încercă să răspundă cât mai limpede întrebărilor pe care Anatoli i le punea. Îi povesti incoerent despre soldat, cum adormise cu sticla lângă el, cum ea se dezlegase şi încercase să fugă, iar blondul o urmărise. Băiatul o asculta cu privirea în pământ iar în răstimp suspina încet după care scăpa acel „îmi pare rău” plin de auto-învinovăţire. Ajunseră în Piaţă, iar aceasta era înţesată de camioane de armată şi soldaţi, ceea ce făcu să li se taie răsuflarea. Mai aveau doar 10 metri de parcus şi doar două camioane, unul în stânga, celălalt în dreapta, în faţa lor. În spatele camionului din stânga se afla un grup de vreo 5 soldaţi ce strigau şi cântau în gura mare. În mijlocul lor Mişa îl zări pe blondul care o legase şi tresări. Anatoli o privi cu o expresie îndurerată pe chip.
-Uite-l şi pe blondul nostru... Fugi acasă! Presimţind ce avea să facă, fata se agăţă de braţului lui, iar el o privi lipsit de orice expresie.
-Va fi bine. Vom pleca împreună să studiem la Sankt şi nu vom mai şti nimic din toate acestea. O împinse spre strada pe care trebuia să apuce acasă, iar fata o luă la fugă. Anatoli scoase cuţitul cu prăsele de culoarea argintului, pe care îl purta mereu cu el şi se repezi spre grupul de soldaţi iar înainte ca vreunul să apuce să înţeleagă ce se întâmplă, înfipse lama în inima blondului. Apucă să facă doar câţiva paşi spre strada înzăpezită şi simţi o arsură cumplită în umăr. Se întoarse şi mai lovi o dată, în gâtul urmăritorului. Sângele îi şiroia pe spate, cu toate acestea continuă să meargă lăsând dâre roşii în moină, în urma lui. 15 soldaţi porniră în fugă după el iar de pe cealaltă parte apăru Oleg ce alerga îngrozit, cu lacrimi în ochi, spre fratele său mai mare. Acum cei doi fraţi se aflau faţă în faţă. Anatoli zâmbi. Oleg apucă cuţitul din mâna însângerată a fratelui său şi ochii lui de copil căpătară o lucire stranie. Tâşni spre grupul din faţa sa şi în mai puţin de o secundă zăceau toţi 15 în mijlocul drumului, după 5 secunde întreaga piaţă se umplu de cadavrele soldaţiilor ce mişunară întreaga zi prin zonă. Apoi copilul leşină. Era prea mult pentru corpul lui crud.
Anatoli apucă să ajungă până la poarta iubitei sale apoi se prăbuşi la pământ gemând. Mişa îl apucă în braţe plângând isteric.
-Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia... Nu...
-Promite-mi, şopti, promite-mi că vei avea grijă de Oleg... Ei... ei vor veni după el... Apoi se stinse. O ninsoare de poveste începu să cadă peste oraş, acoperindu-l, amorţindu-l.