Siberia - ultima parte

Generalul Anton Hruschev era un om de statură mică, îndesat, cu o privire ageră şi neobişnuit de vioi pentru aspectul său. Caracterul său era aspru, pe măsura vorbei repezite, anume făcută parcă pentru a da ordine. Preşedintele îl sunase personal cu rugămintea să conducă “misiunea Siberia”, aceea de a-l captura viu sau mort pe Oleg Razanov. Desigur, când un puşti de şapte ani omoară de unul singur 126 de soldaţi, înarmat doar cu un cuţit, problema devine una de stat, stârneşte furtuni acolo sus. Însă cine credea că faptul acesta e ciudat ar fi trebuit să se afle acolo, în locul generalului, în faţa acestui crater uriaş, ce nu se ştia cum rămăsese necunoscut atâta vreme, sau a furnalelor uriaşe din afara lui. Iar cei care le construiseră se aflau încă acolo; furnalele lor nu încetaseră să verse fumul alb-lăptos şi urât mirositor peste valea mlăştinoasă din spate. Armata puse stăpânire pe dealuri. Zeci de tancuri împrejmuiau locul, avioanele survolau zona iar numărul soldaţilor desfăsuraţi creştea cu fiecare oră. Anton Hruschev ceru binoclul şi cercetă cu atenţie cilindrul alb, înalt ce se ridica în mijlocul craterului. După câteva minute se întoarse spre cei câţiva ofiţeri din apropiere.
-Unde-mi sunt blestematele de generatoare? Chestia aia poate pleca de acolo oricând! Trânti binoclul în braţele unui subaltern şi porni furios spre cortul de telecomunicaţii. Nu apucă să facă decât vreo zece paşi şi un soldat veni în fugă de la unul din posturile de observare fixat în apropiere.
-Domnule general, cred că trebuie să vedeţi asta! Porniră împreună spre foişorul metalic, iar soldatul fixă luneta puştii şi îl invită pe general să privească prin ea. În faţa unei stânci se vedea o fiinţă ciudată, de înălţime medie, capul era mare, cu doi ochi negri profunzi şi ovali, un corp acoperit de o piele cenusiu-vineţie, cu membre lungi şi subţiri. Fiinţa stătea nemişcată, cu spatele lipit de stâncă, apoi porni de-a lungul peretelui şi intră într-o scobitură întunecată la vreo zece, cincisprezece metri depărtare. Generalul ridică uluit privirea.
-Vreau o echipă să facă curaţenie acolo jos, se răsti în staţia portabilă. O aştept în Perimetrul A în 5 minute! Îşi privi ceasul. Echipa îşi făcu apariţia în mai puţin de trei minute, cincisprezece dintre cei mai buni soldaţi specializaţi în misiuni de asalt, stăteau aliniaţi în faţa generalului şi aşteptau înstrucţiuni.
-Acolo jos, spuse acesta tare, se ascund nişte fiinţe ciudate, abandonate pentru vreun motiv în afara turnului. Vreau să coborâţi acolo şi să omorâţi tot ce mişcă pentru a pregăti asaltul final. Puteţi pleca...
Echipa începu coborâşul şi bolovanii porniră la vale sub ghetele lor ridicând nori mici de praf. Ajunseră jos cu armele în poziţie de tragere, cu luneta la ochi şi luară cu asalt buchetul de stânci gălbui, înalte de cel mult 4-5 metri. Lumina era mai puţină jos, în penumbră, gălbuie, de parcă soarele tocmai apunea cu toate că era abia ora prânzului. Cercetară fiecare scobitură a primei stânci, fără nici un rezultat apoi porniră spre următoarea. O siluetă ţâşni din faţa lor spre una din stâncile mai depărtate şi ecoul împuşcăturilor răsună în întregul crater. Fiinţa se prăbuşi în praf apoi oasele se frânseră sub bocancii grei ai soldaţilor ce porniră o vânătoare sinistră. Urgii alergau în toate părţile, speriaţi de bubuiturile puternice, apoi se prăbuşeau împroşcând solul cu sângele negru cu luciri ciudate de roşu. Unii se ridicau din nou si porneau în goană, strigând, spre turnul alb din mijlocul craterului, dar gloanţele îi doborau înapoi la pământ înainte de a face prea mulţi paşi. Echipa ajunse la una din stâncile cele mai înalte şi descoperi o peşteră, liderul făcu un semn şi cinci soldaţi intrară să cerceteze. Zeci de perechi de ochi sclipeau în întuneric, un zumzet ciudat făcea aerul să vibreze şi soldaţii deschiseră focul spre grupul de copii urgi înmărmuriţi de frică. După ce terminară masacrul ieşiră şi alături de ceilalţi cerecetară fiecare metru pătrat până nu mai gasiră nici un urg în viaţă, apoi plecară lăsând câmpul plin de cadavrele al căror sânge îmbibase solul uscat si fierbinte.

Oleg stătea în faţa ecranului uriaş ce îi oferea panorama deşertului din interiorul craterului şi mânuia dibaci cu degetele cerând ecranului fie un zoom asupra vreunei zone ce considera că merită atenţie, fie informaţii legate de exteriorul navei şi uneori se oprea cântărind lucrurile în mintea sa. Cel mai Batrân dintre Urgi era puţin mai în spate, privind uluit lucrurile pe care Oleg şi Nava le puteau face împreună, de parcă ar fi avut una şi aceiaşi minte, Mişa urmărea şi ea tăcută mişcările copilului cu toate că nu putea înţelege nimic din ce discutau fiinţele acela cu Oleg, dintr-un colţ al sălii. Oleg apropie locul prin care în urmă cu câteva zile el şi Mişa coborâseră însoţiţi de urgul acela diform şi văzu un grup de oameni, îmbrăcaţi în negru, cu armele lor, coborând panta abruptă. Apropie imaginile cu urgii ascunşi printre stânci şi rămase nemişcat o clipă, la gândul a ceea ce urma să se întâmple. Când grupul de soldaţi se apropie de o stâncă să o cerceteze, un urg tânăr fugi şi gloanţele îl pironiră de pământ. Oleg închise ochii şi se întoarse cu spatele, îşi acoperi urechile cu mâinile mici, însă imaginile continuau să se deruleze pe ecranul mare. Mişa nu îşi putea muta privirea de pe imaginile acelea teribile, pe fundalul cărora Oleg i se părea atât de mic şi neajutorat încât începură să îi curgă lacrimi mari pe obraji, pe sub masca transparentă ce îi acoperea faţa. Doar Cel Mai Bătrân Dintre Urgi trăda o expresie de împăcare tacită, nu însă de părere de rău, sau surpriză faţă de ceea ce se întâmpla sub ochii lui. Într-adevăr, se aşteptase la asta, chiar făcuse parte din planul lui, iar acum timpul sosise. Trebuiau să decoleze, să lase în urmă planeta asta blesemată, cu oamenii, cu laboratoarele subterane, în care, în urma lor, urgii rămaşi urmau cel mai probabil, când sistemul defensiv va ceda, să fie măcelăriţi la fel precum cei imperfecţi de afară. Totuşi, sacrificiul meritase. Cea mai importantă parte a urgilor, cei care se născuseră acasă, vor fi salvaţi.
-Decolam? O emoţie puternică se citea în acest singur cuvânt. Oleg deschise ochii şi îl privi. O lucire stranie i se zări în ochi şi până ce Mişa apucă să clipească din ochi o singură dată, părăsi camera, cercetă fiecare compartiment al navei, coborî în laboratoare să vadă dacă nu cumva vreun urg rămase în urmă. Nu mică îi fu mirarea să gasească subteranul plin de urgi ce munceau liniştiţi acolo în laboratoare. Toţi erau nemişcaţi în jurul său, din cauza vitezei cu care se deplasa, iar imaginile acestea i se păreau atât de reci, de dureroase, de îndepărtate, poate tocmai din cauza a ceea ştia că urmează să se întâmple. Şi totuşi nu putea lăsa să se întâmple una ca asta. Mişa tocmai desfăcea genele, din clipitul acela scurt, şi Oleg era din nou acolo, în faţa Bătrânului.
-Nu mi-ai spus nimic de cei din laboratoare! Cum poţi face una ca asta doar pentru a-ţi salva ţie pielea?
-Ori plecăm acum, ori vom muri cu toţii, se răsti Bătrânul. Ce contează câtiva urgi sacrificaţi când ne putem întoarce cu flote întregi să îi răzbunam? Dacă vrei să rămâi aici, foarte bine! Am pe cineva care să te înlocuiască. Bătu din palme şi un urg tânăr, cu un aspect destul de şubred îşi făcu apariţia în sală. Oleg, uitând pentru o clipă că se află în corpul acela de copil avu strania impresie că se priveşte pe sine, urgul ce fusese la început şi al cărui corp îl părăsise când nava se izbise de planeta aceasta albastră.
-Am lucrat la asta încă de la început. Nu puteam să fim siguri că ai să te mai întorci aşa că am creat un urg-conducător, asemeni ţie din celulele pe care le-am recuperat din corpul tău. Am folosit energia termică din adâncul pământului pentru a susţine viaţa în mica noastră colonie, dar şi pentru experimente care acasă nu ar fi fost permise. Iată cum, ajunşi înapoi, rasa urgilor-conducători îşi va pierde puterea. De acum fiecare urg va putea să mânuiască timpul după bunul plac! Şi când mă gândesc că era cât pe ce ca acest exemplar minunat, să rămână aici, abandonat, şi odată cu el şansa mea de a conduce toţi urgii spre cucerirea galaxiei! Dacă vrei, n-ai decât să rămâi... Oleg îşi privi prietenul cu asemenea expresie de uluire pentru izbucnirea aceasta plină de ură, aceste planuri necugetate încât îi fu imposibil să îl recunoască. Ştia că în corpul acela de copil nu avea nici o şansă să fie mai rapid decât urgul ce îi oglindea forma atât de bine. Încetă pentru moment să mai fie un urg complet. În corpul acela stăteau înghesuite două entităţi; nu era cu nimic mai mult om, decât urg, nici urg mai mult decât om. Omorâse deja atât de sângeros destui dintre semenii săi, oamenii, iar ei, prea mulţi dintre urgii ce îi erau atât de dragi. Îi veni să plângă la gândul durerii şi distrugerii ce urmau să aibă loc dacă Nava aceea ar fi părăsit Pământul, totuşi, cum ar fi putut să o oprească? Să ucidă din nou? Văzuse deja destul sânge.
-Am să rămân cu ei, spuse şi o apucă de mână pe Mişa. Coborâră până la parter, şi părăsiră Castelul ce levită deasupra solului câteva momente, în urma lor, apoi dispăru când urgul-conducător şi nava deveniseră una. O linişte plăcută domnea acolo, înăuntrul craterului cu solul fierbinte de căldura adusă din adâncuri şi care făcea ca iarna de afară să nu fie simţită. Doar zumzetul surd al maşinăriilor din subteran se auzea iar cei doi porniră urcuşul greu, aproape simţind ţintele lunetiştilor în frunţile transpirate. Deasupra lumea era într-o agitaţie maximă. Soldaţii umblau de colo-colo, panicaţi, generalul, înconjurat de trupa lui specială îi ieşi palid în întâmpinare.
-Cu ei ce facem? Murmură Mişa. Oleg se întoarse spre ea şi o privi zâmbind.
-Acum eşti cu mine, nu ai de ce te teme! Oamenii nu sunt mai mult decât nişte fiare, când, uneori renunţă la raţiune. Dar acum trebuie să schimbăm lumea. O strânse mai tare de mână şi fata simţi cum ea însăşi devine Oleg, că totuşi rămâne ea şi cumva ei doi se contopesc, devin una. Plecară ţinându-se de mână şi în jurul lor totul părea că împietrise, că doar ei doi trăiesc şi toţi ceilalţi sunt nişte statui de ceară într-un straniu muzeu în aer liber, într-o Siberie rece, uitată. În urma lor gloanţele uitară să zboare din puştile grele. Abia mai tarziu, soldaţii, împreună cu generaulul lor se priviră nedumeriţi.
-Ce naiba cautăm aici? Strângeţi tot, nu avem nimic de făcut aici. Maşinăriile de război se puseră în mişcare peste câmpurile unde zăpada se topea lăsând în urmă dâre mocirloase. Primăvara sosea în Siberia.